Când poezia cunoaşte vârsta înţelepciunii, contemplându-se pe ea însăşi ca artă şi mod de existenţă, aşa cum gândirea în marea filosofie germană se gândeşte pe sine, când meditaţia poetică devine conştientă de ceea ce face iluzia, dar şi de perenitatea lumii, când ia seama de nemurirea şi bogăţia omului prin cuvânt, ei bine, această magie devine o instituţie iniţiatică precum şcolile pitagoreice, cu o metafizică profundă, încărcată de sens. O poezie adevărată, în prelungirea vieţii adevărate, dincolo de traiectul pur biologic al omului, câştigată prin harul de a îmblânzi cuvintele şi de a le aşeza unde le e locul. În această categorie densă a poeticii, departe de orice experiment, înţeleg să plasez şi lirica poetului craiovean Toma Grigorie din recentul său volum, intitulat Faţa de pe nisip. Lirica lui Toma Grigorie se dovedeşte a fi o litanie despre (auto)cunoaştere, îndoială şi destăinuire, despre iertare şi împăcarea cu sine, dar şi o contemplare profundă şi o glorificare a efemerului şi a nimicului existenţial. Ea mărturiseşte despre viaţa însăşi, „din moment ce pentru Foucault/ omul nu există/ este o invenţie recentă o faţă desenată pe nisip/ supusă dispariţiei” (Faţa de pe nisip), şi despre salvarea prin mutarea cărnii în semn, spre deosebire de pictor, sculptor sau muzician, Dumnezeu rezervându-i poetului doar cuvântul, să încropească cu el „imagini pentru mintea nevăzătoare” (Mie doar cuvântul).

Tema precarităţii fiinţei revine obsesiv în poemele lui Toma Grigorie, poetul fiind inspirat, cum ne mărturiseşte printr-un motto al cărţii, şi de filosofia călugărilor budişti, care au realizat o mandală complicată din nisip colorat, distrugând-o apoi pentru a dovedi că nimic nu e veşnic. Motivul feţei de pe nisip, imagine a propriului eu imprimată în galeria iluzorie a portretelor realului, îl regăsim în cel puţin opt poeme, de parcă „pictorul de cuvinte”, dintr-o dată conştient de grozăvia lucrurilor, scrie mai multe variaţiuni pe aceeaşi temă nu ca să se (ne) convingă, ci mai mult să se (ne) obişnuiască cu ideea. Avem chiar două poeme cu acelaşi titlu: Faţa de pe nisip, unul la pagina 7, iar celălalt la pagina 51, mesajul fiind acelaşi, bacovian: „Mă simt ca un fir de nisip/ într-o moluscă/ în lumea asta care vrea să se imunizeze de mine/ Vrea să mă transforme/ într-o faţă de pe nisip efemeră/ sau într-o perlă de pus în colierul/ întunericului/ Oricât m-aş opune mă înconjoară irepresibil/ cu starturi de dejecţii/ din trupul ei imund (...)”. Sintagma cu pricina defineşte eul, dar şi o altă dimensiune, o altă variabilă la fel de necesară în ecuaţia dată: „Se apropie de mine/ faţa de pe nisip/ Vocabula moarte/ mă roagă să-i găsesc loc/ într-o propoziţie a cărnii (...)” (N-are nevoie de cuvinte). Alienarea se produce treptat: „Mă simt mai străin/ decât străinul lui Camus// Nici nu mai ştiu când s-a întâmplat/ prima dată să mă uit în oglindă/ şi să-l văd pe tata (...)” (Trec pe lângă faţa de pe nisip). O poezie superbă, în tragismul ei, pe aceeaşi temă, necinstit de potrivită întregii condiţii umane, este O să vii neplecând, pe care o reproducem integral: „Aştept în van un răspuns/ şi astăzi şi mâine/ mă latră de decenii un câine/ în mine ascuns// Drumul se frânge în calea spre tine/ mersul în gol/ tot mai străin îmi devine/ pierdut în ocol// Plec şi azi stoic spre tine/ decis să ajung/ paşii mă poartă înapoi/ timpul e lung// Îmi spui că singură ai să vii/ că ţi-ai pus în gând/ la hotarul ce desparte morţii de vii/ o să vii/ o să vii neplecând”. La fel de reuşite, ca mesaj şi realizare stilistică, încărcate de aceeaşi tristeţe contaminantă sunt şi Mai degrabă cu minus, Un habitué, Fiinţa cea mai depărtată de mine, De moarte sunt obosit, La poveşti cu faţa de pe nisip şi altele.

Filosofia renunţării şi a înstrăinării de sine, cu toată rugina care „roade oasele cuvintelor în voie” (Întâmplările n-au viitor), este combătută de credinţa poetului în poezie şi în viaţa nouă, de după viaţă, pe care ea i-o oferă, pentru că, nu-i aşa?, Dumnezeu a ridicat zei dintre oameni, poetul prosternându-se „în faţa/ statuilor lor pentru totdeauna...” (Lumea necuprinsă în mine). Viaţa cuvintelor, ne asigură poetul, „îmi scurtcircuitează/ viaţa/ punându-mi-o la loc” (Deasupra căderii). Ce poate să mai facă poezia, ca o dulce închipuire ce „îşi prinde în păr rime îmbobocite şi cercei în urechi/ din cuvinte alese”? „Poezia poate oferi gratuit naveta/ de la minte la inimă/ Ne poate face să visăm din nou în culori/ Să desferece cătuşele vieţii aride/ e în stare poezia/ Să spargă lacătele jinduitelor sipete de aur/ preschimbate în sicrie anonime” (De ziua poeziei). Poezia poate să facă multe, determinându-l pe poet, deşi adept al păguboasei ziceri „poezia e sărăcie”, să exclame: „Şi totuşi/ cât de bogat mă simt.” (Şi totuşi cât de bogat). Poetul, acest „ţesător în silabe”, care complică „şi mai mult lucrurile complicate”, citind poezii „pentru gimnastica de încălzire” (Versul de început), se ascunde deseori sub pleoapa poeziei, mai ales „când mă încolţesc haitele vieţii.../ Ea mă îngăduie şi se străduieşte să nu clipească/ Stau acolo abstrus şi-mi torc caierul zilelor/ Ce m-aş face fără această pavăză/ Tot ei mă spovedesc şi simt cum/ clemenţa capătă formă materială/ Cuvintele devin pastile analgezice/ Nu ştiu cum reuşesc antipoeticii să-şi oblojească rănile sufletului...” (Sub pleoapa poeziei).

În alte poeme, tonul elegiac este înlocuit de altul jucăuş, romantic şi ironic, mai ales în poeziile de dragoste: „De ce-ai plecat/ cu cerul după tine şi/ m-ai lăsat umil în ploi şi ger/ De te întorci/ eu mă gândesc în fine/ o nouă primăvară/ să-ţi ofer” (O nouă primăvară). Sau: „Sub ce pază iubito/ stă pe lună o vază/ şi nu poate/ să-ţi spună/ când dansează/ pe poante/ sau se târăşte/ pe coate (...)// Amară şi dulce/ iubirea de-o vară rămâne/ şi se duce/ pentru întâia oară/ venind dinspre zâne apare/ şi dispare precum/ o nălucă/ pe-o corabie de nucă” (Pe-o corabie de nucă). În alte poeme, impresionează imaginile cinematografice: „În rama ferestrei strada/ pictează un tablou mişcat” (În ricşa unei idei), „Unde mai sunt fluturii copilăriei care/ mă luau în zbor cu ei/ la începutul verii...” (Doar de-o sută de ani), „Trecerea dintr-un an în altul/ precum dintr-un tren în alt tren...” (Trecerea pragului).

Toma Grigorie este un poet profund, adevărat, dublat de un gânditor chibzuit şi matur, care ne-a încântat şi cu noul lui volum de poeme. Şi „Ce dacă epiderma a împrumutat ridurile/ copacilor decedaţi/ vertical?” (Ce dacă), cum ne mărturiseşte cu nonşalanţă, noi îl aşteptăm cu celelalte cărţi de care suntem siguri că vor fi la fel de izbutite.