Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„Când vom citi polemici legate de o carte scrisă de cineva absolut necunoscut...”

        de Doina RUŞTI

Un interviu on-line de Horia Gârbea

 

— Dragă Doina Ruşti, succesul nemeritat mă enervează, cel meritat, la noi şi mai ales în literatură, mă surprinde. Eu cred că ai succes. Ce este succesul? Ce relaţie ai cu el?

— Crezi că am succes? Am luat câteva premii, între care cel al Asociaţiei Scriitorilor este cel mai însemnat, şi, de asemenea, romanul Zogru a fost tradus, fiind în curs de apariţie la Balkani Publishing. La aceste evenimente te referi? Ele ţin de conjuncturi şi politici diverse.

Cred că succesul este decis de întâmplări şi de investiţii. De-aia şi este trecător.

— Cărţile tale despre Mircea Eliade, manualele, recenziile, cînd le scrii, au un aer foarte doct şi chiar doctoral, foarte impersonal şi „obiectiv”. Ce faci cînd scrii proză? Te dedublezi? Cum de reuşeşti?

— Am scris mereu proză. Celelalte sunt parte a muncii cotidiene, a modului în care îmi câştig traiul. O să mă crezi sau nu: scriu cu aceeaşi pasiune orice tip de text. Când scriu o recenzie chiar intru în rolul unui umil cronicar.

 — Am remarcat talentul tău literar nativ. Dar el, cum ziceam, nu transpare decît în proză, publicată la o vîrstă, orişicît, matură. Tu cînd ai devenit conştientă de el? Dacă demult, de ce ai publicat atît de tîrziu? Dacă recent, cum s-a produs revelaţia?

— Mă copleşeşti cu amabilităţi. Habar n-am care este nivelul talentului meu. Dar nu m-am îndoit niciodată de el. Am scris proză în mod constant. Prima povestire mai închegată am scris-o la 15 ani, pe hârtie roz, şi-am trimis-o, sub pseudonim, la revista Luceafărul. Era vorba despre un ţăran care merge zilnic la munca lui de rob, până într-o zi, când se spânzură cu un laţ de sârmă.  Am primit răspuns la poşta redacţiei că
l-am copiat pe Preda. Ceea ce m-a uimit însă a fost modul în care mi se adresa redactorul, ca şi cum aş fi fost un om matur, care făcuse o glumă. După aceea am scris zilnic, am încă dosare întregi cu povestiri, în special proză scurtă, dar şi o parte din Omuleţul roşu datează din timpuri vechi. De la faza cu povestirea roz, n-am mai trimis niciodată prin poştă, până la Zogru - expediat prin
e-mail. În schimb, m-am hotărât să-i cunosc direct pe oamenii de care depindea publicarea. A existat o perioadă în care am vizitat aproape toate redacţiile revistelor importante. Dar s-a întâmplat să nu găsesc pe nimeni pe măsura pretenţiilor mele. Niciodată n-am ajuns până la discuţia despre publicat. Pe vremea aia eram în stare să mor decât să fac un compromis.

Pe la-nceputul facultăţii scriam asiduu, am şi publicat nişte eseuri despre Eminescu, pe care profesorul nostru, Mihai Drăgan, le aduna de la studenţi şi le publica. „Am o pagină la revista cutare, ne spunea, am să-ncerc să-ţi public eseul în locul recenziei mele”.  Nu mai ştiu pe nimeni care să fi făcut chestia asta.

Pe-atunci am aflat de concursul „Marin Preda”.  Se făceau înscrieri la facultate. De fapt era un coleg care ţinea lista asta. Nici în ziua de astăzi nu ştiu de ce el. Scrisesem o povestire care se numea Xefis şi în care era vorba despre iubirea dintre doi bărbaţi din sec. III, în Dobrogea. O mai păstrez, evident. În seara de dinaintea plecării, m-a anunţat că nu mai  puteam să merg, se reduseseră locurile sau ceva de genul ăsta, dar m-a asigurat că-mi va fi trimisă povestirea la concurs. Nici acum nu ştiu dacă a ajuns, însă am fost foarte mirată că n-a produs ecou.

 Recunosc că în timpul facultăţii n-am publicat pentru că ar fi trebuit să stabilesc minime legături cu oameni pe care-i dispreţuiam profund. Apoi, prin anii 87-88 am fost la cam toate editurile, dar n-am reuşit niciodată să trec de portar. Habar n-am cum au intrat ceilalţi. Editurile erau păzite de câte un ins care mă-ntreba ce treabă am şi-mi spunea invariabil că trebuie să am o recomandare ca să intru în clădire. N-am reuşit să aflu de la cine. Dar nici n-aş fi vrut să public în orice condiţii, cu orice preţ. Dacă ar fi să trec din nou prin perioada aia, aş face la fel.

Imediat după revoluţie, mă simţeam foarte confortabil că nu publicasem în timpul comunismului. Am aşteptat să se-nfiinţeze editurile particulare. Iar acestea voiau carte comercială. O editoare mi-a cerut un volum despre Eliade. Apoi altcineva  a mai vrut să scriu o enciclopedie. Primele mele cărţi publicate au fost comenzi.

— Zogru al tău (a se vedea romanul omonim) e un duh înrădăcinat. Pentru cine nu ştie: dacă muritorul în corpul căruia intră părăseşte teritoriul Valahiei, Zogru cade într-o hibernare de ani sau de secole. Tu ce relaţie ai cu solul patriei? Cu care parte din el? De ce nu ai plecat? De ce-ai mai fi, vorba poetului, rămas?

— Dacă aş fi ştiut foarte bine o limbă străină, încât să pot să scriu literatură în acea limbă, poate c-aş fi plecat. Dar nicăieri în lume n-aş fi găsit confortul pe care mi-l dă limba mea care trăieşte odată cu mine.

— Omuleţul roşu (alt titlu de roman) e o creatură virtuală. Dar în acel roman creaturile reale sînt mai picante. Care e relaţia ta cu lumea universitară? Detalii fierbinţi, faze?

— Cum şi tu ai experienţa unui astfel de roman, legat de realităţi relativ cunoscute într-un grup, mă refer la romanul tău Căderea Bastiliei, ţie pot să-ţi spun fără argumente că toate personajele sunt ficţionale. Cât despre experienţa mea din Facultatea de Litere ori de la Ed.  Humanitas - amândouă m-au ajutat  să construiesc referenţial şi atât. În fiecare dintre personajele mele este o parte din viaţa mea, inclusiv din cea universitară.

— Eşti, vai, o respectabilă autoare de manuale! Nu pot să nu te întreb: cînd şi cum s-a schimbat paradigma literară în România în anii 2000? Dacă s-a schimbat, căci eu unul mă cam îndoiesc... Crezi că s-a produs sau se va produce şi o schimbare de canon  literar? Concepte cam difuze, dar ştii ce vreau să zic...

— S-ar putea ca la un moment dat să apară programe şcolare cu adevărat pe măsura elevilor, iar atunci se va schimba şi canonul.

— În orice caz, la noi, genul epic a explodat în ultima vreme. S-au creat multe cărţi de valoare, dar, în siajul fenomenului, e multă impostură. Eşti de acord? Ce romane ai remarca, vorba ceea, în ultimii cinci ani? Dar în viitorii cinci ani pe cine mizezi? Poţi da o listă de cărţi sublicitate, supralicitate?

— De ce-aş vrea să amărăsc pe cineva, numai de dragul de-a numi cele cîteva cărţi pe care le apreciez? Cât despre impostură... ea este cea care stimulează aptitudinile războinice ale adevăratelor talente.

— Ce crezi despre percepţia criticii şi a publicului faţă de romanele tale? Despre receptarea critică a prozei contemporane în general?

— Sunt foarte mulţumită de ce s-a scris şi spus despre romanele mele. Dar sunt conştientă că per global, critica se află într-un impas. Când vom citi polemici legate de o carte scrisă de cineva absolut necunoscut, care nu e nici fiul cuiva, nici stâlpul vreunui partid ori din gaşca bine definită a paraziţilor care duc sacoşa vreunui director de revistă, vom şti că avem critică literară. Până atunci asistăm la o scriitură de grup, întemeiată pe diverse futilităţi, cum ar fi că romanul Cutare  aparţine unui ins bătrân, cu burtă sau chel.

M-am bucurat că m-au citit şi oameni care nu au legătură cu fenomenul literar.

— Cum vezi erupţia prozei, revenite la epic după un episod textualist, cu filmul românesc urcat pe val? E vreo legătură?

— Trăim în epoca filmului. Iar acesta cere poveste simplă, care să promită vizualizări amănunţite. Din această cerinţă s-a născut proza din ultimii ani. Asta nu înseamnă că este şi de calitate. Dar în această zonă a simplităţii zoomate este posibil să se nască un nou gen scriitoricesc.

— Relaţia ta cu editorii nu e totdeauna netedă şi aici plutim în aceeaşi barcă. Poţi şi vrei să dai detalii?

— Toate cărţile mele au apărut foarte greu.  De exemplu, Enciclopedia am scris-o în 1992 şi-a apărut în 2004. Basmele, pe care le-am scris împreună, au zăcut şi ele prin editură câţiva ani. Omuletul roşu a stat o perioadă prin Nemira până când, pierzân­du-mi răbdarea, l-am dus la Vremea, la Silvia Colfescu. Ea l-a editat în câteva săptămâni. Tocmai de aceea au fost ani în care mi-au apărut câte două-trei cărţi - pentru că unele erau scrise cu multă vreme în urmă. Ca să nu-mi mai amintesc de episoadele şi mai tenebroase, cu editori care nici nu mai merită pomeniţi, ca cel devenit personaj în Omuleţul roşu. Am publicat în jur de 30 de cărţi şi era inevitabil să am de-a face cu oameni de tot felul. Dar nu trebuie să-i uit pe cei buni, în special pe cei care mi-au editat cărţile de literatură şi care s-au străduit să mi le promoveze. Cea mai norocoasă carte a mea a fost Zogru: a apărut la cinci luni de la predarea manuscrisului şi-a fost şi cea mai promovată.

Iar cel mai generos editor este Vlad Popa, de la Univers Enciclopedic, care plăteşte înainte de editarea cărţii. Şi are un respect special pentru scriitor.

— Întrebări obligatorii: ce scrii acum, ce vei scrie, de ce vei (mai) scrie? Ce altceva vei mai face (era vorba că te apuci de pictură)?

— Am scris un roman despre comunism, Fantoma din moară, care va apărea în vara aceasta. Este o poveste fantastică, despre o fantomă, dar care se derulează pe fondul sumbru şi naiv al anilor 80.

Cât despre pictură... tabloul acela se află tot pe balcon, unde l-ai văzut ultima oară, în aceeaşi fază şi acoperit cu un strat gros de praf.

 

© 2007 Revista Ramuri