| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Roxana Sicoe-Tirea delta iubirilor profunde doi: mai confortabil decât liniştea, stăm unde fluviul se deznoadă în mare algele cresc printre muşcăturile gemelare cât mă apasă blana de apă cu şerpuirile ei şi aştept ceva puternic esenţa tare un cleştemuţenie m-ar construiiiii greu să trăieşti în chingile altor gene să multiplici aceeaşi expiraţie puritatea cărnii e de două ori mai greoaie fug din năvodul de piele din igrasia memoriei sparg umbra din ochi plec fără întoarcere ,,Dumnezeu m-a făcut morun alb în viile Sale vă spun alunecând lângă alge limpede ca o lume pustie; litaniile tale mă cheamă acum în tăcere rădăcinile mele lichide plutesc în sângele dunării prind mirosul stătut de libertate împărţită delta mea somnolentă nu ştie că toată sfârşeşte în gura peştelui mâlul ameţeşte-te cu balsamul acid, Maia, colega mea de celulă îţi rânjesc genunchii lor în gură ai devenit o cocoaşă senină şi pură injectează-te, infectează-te prostituează-te Maia, aerul meu cloroformic înstrădează-te: şi scriu înghit litere dunăre mică oranj scriu mestecându-le scuipându-le fereasatra îmi mângâie venele când mă privesc te văd pe gratii luneci lin în privirile sparte ale gardienilor corpul-arcuş nu cunoaşte moarte niciodată fierul nu a sunat mai tandru eşti închegata ninsoare care îl spală ; flori despicate miros pe ciment nucile verzi fermentează în aer cei care te-au lovit îşi curăţă carâmbul cizmei de zăpadă plictisit îşi aşterne păianjenul pânza astăzi ai fost de apă mâine vei fi de oţel fierbinte în mâinile lor apoi ieşi din temniţă închizi uşa înghiţi cheia şi pleci akualud în prima zi la malul mării am şters umbra copilului părinţilor mei; ţestoasele frecau viori dezacordate stradivarius, iar peştii înotau încet în carapacea fragedului meu schelet a doua zi îmi puneam carnea pe oase celulă cu celulă, îmi creştea carnea undă cu undă aveam buzesâni lipitori să-şi tragă ura prin pori a treia zi mă desprindeam de mine de stelele ce-mi gâdilau buricul şapte planete se roteau în jurul pântecului aerodinamic iar dimineaţa începe legată de toate discret sugrumată în ombilicul nicotinat zilele trec peste piaţa constituţiei peste valize şi fluvii din bălţi peste broşa de pleu prinsă direct în inimă blocuri de ceaţă fără final nu le clinteşte vântul din nord o femeie se plimbă singură. pe-aici nu sunt poveşti; ea a deschis cu unghiile mugurii primăverii, primăvara a putrezit în ploaia suspendată deasupra oraşului, din lucruri apare o coajă verzuie. dacă vreau undeva împlânt o icoană ponosită, apoi femeia sfărâmă orizontul în pumni dar ea continuă să păşească firele îmi taie palmele în urmele ei dunele mişcătoare degeaba palpez un abur rânjit pe el explodează întunecimea aerului care mă linge cu limbi lânoase femeia-i pitită în marele animal autofag doar cioburile capului de porţelan mai sângerează uitarea despre camera mea dimineaţa filamente electrice pâlpâie pe tavan acest peisaj cu mesteceni aurora miroase a înţelepciune. iată ceaiul hainele mele copulează uzura ascunselor facturi necitite şi bileţele molia din cutia de os orbecăieşte e leneşă mâţa bavard papagalul iute căţelul mumbo-iumbo pipăie drumul seminţelor prin aşternut atunci pentru cine am devenit elasticul orb din prăpastie pe lângă pat vechi textieri torturaţi pârliţi înecaţi sufocaţi şi tot ce vă mai imaginaţi privirile pasc umbrele încăperii mă decorează pereţii ovali cine toarnă câteva picături de lavandă pentru molia cea gurmandă acvarii când sufletul cade lent în pământ când iarba îngroapă oraşe Pescarul trage năvodul la muchia prorei şi ancorează într-un port sângeros cu ei în corabie cu ei în afara corabiei doar pielea harponită îi desparte această respiraţie subţire stivuieşte frica între maxilare din ei curg ziduri şi porţi în apele dunării înaintează plecaţi în lanţuri naţionale îi mulţumesc moşului că atunci a privit în zare cum rămân translucidă deoparte, istoria să mă traverseze ca trenul de mare viteză eu să visez printre sălcii până adorm, iar atunci cad la nesfârşit într-o fântână, rană săpată adânc şi cu sete şi mă trezesc tăcerea lor urcă în spirale la suprafaţă în pelicanii cu ciocul oranj, sperie lişiţele prin bălării, intră prin penele cenuşii ale cormoranilor, în indiferenţa neagră a barcagiilor se întoarce sfredelitor se-ra-mi-fi-că în craniul brun printre labiile memoriei veşnic în interstiţiile blancului |