De zor, preşedinţi mai mult sau mai puţin legitimi pretind scuze de la contemporanii lor pentru ceea ce au făcut înaintaşii, cu sute de ani în urmă. Preşedintele Mexicului cere Spaniei să se scuze pentru descoperirea Americii (el nu spune aşa, observă numai ulterioara colonizare), preşedintele Venezuelei îi cere acelaşi lucru aceleiaşi ţări, plus reparaţii. Dacă am lua cuvântul reparaţii în sensul său prim, literal, ar cam trebui ca înşişi domnii aceia să părăsească terenul Americii, iar aceasta să-şi reia numele pe care l-ar fi avut înainte ca spaniolii lui Columb să fi pus piciorul acolo. E drept că nimeni nu ştie dacă şi cum se numea acest pământ înainte de 1492. Şi nimeni nu ştie unde ar trebui să se repatrieze urmaşii colonizatorilor de-atunci. Au trecut de la momentele acelea peste cinci sute de ani, peste o jumătate de mileniu şi nimeni nu mai poate repara nimic, să ne înţelegem. Istoria nu se poate rescrie, oricât s-ar zbate unii şi alţii. Mortul de la groapă nu se mai întoarce.

E drept, Germania contemporană şi-a cerut, prin vocea cancelarei în exerciţiu, scuze pentru grozăviile comise de nazişti împotriva poporului evreu, cât şi a celorlalte care au fost supuse regimului lui Hitler, fie şi numai câţiva ani, destul spre a produce milioane de victime. Numai că aceste grozăvii s-au petrecut de curând, la scara istoriei acum câteva minute. Ar mai fi de adăugat şi alte câteva posibilităţi de revenire sau, cum se spune acum cu preţiozitatea specifică epocii, revizitare, a istoriei. Poţi s-o revizitezi, adică să o scrii în lumina documentelor, chiar dacă scriitura îţi iese altfel, dar să o schimbi nici vorbă, cu toate scuzele din lume. Şi dacă e pe scuze, atunci Putin ar cam trebui să-şi ceară iertare, în numele poporului său, pentru toate relele pe care le-au săvârşit soldaţii armatei zise roşii atunci când au năvălit în Europa, eliberată de nazişti. Eliberare pe care noi am trăit-o aproape jumătate de secol, dacă nu cumva n-om fi trăind-o şi azi. Nu mai spun de celelalte nenorociri, anterioare Războiului numărul 2, aduse de armatele ruseşti, ţariste sau revoluţionare.

Ar trebui să înceapă un festival de scuze care nu s-ar mai sfârşi, poate, niciodată, culminând cu iertările cerute de oamenii politici din diferite ţări pentru răul pe care l-au făcut guvernându-le. Preşedinţii Statelor Unite ale Americii ar trebui să se scuze pentru răul pe care l-au făcut înaintaşii lor popoarelor Africii, răpind oamenii de acolo pentru a-i transforma în sclavi, iar efectele acelui rău mai dăinuie şi astăzi, oricâtă egalitate ar afirma Constituţia americană că domneşte acolo. Ce să mai vorbim despre deportarea triburilor de evrei antici în Babilon şi chiar în Egipt? Sau despre genocidurile (acesta o fi pluralul) relatate în vechiul Testament. Şi aici ar fi nişte prilejuri de scuze din partea unor state. Şi aşa mai departe.

Istoria se poate rescrie, în lumina documentelor şi dovezilor de orice natură care ar apărea pe parcurs, dar ea, istoria, în sensul celălalt, al înşirării de fapte şi întâmplări, nu poate fi schimbată, oricâte scuze s-ar profera în spaţiul public internaţional şi în cel naţional.

În locul tuturor gesturilor de faţadă, unele care se fac, altele care se cer şi nu se fac, altele care se subînţeleg, ar fi mai simplu ca urmaşii criminalilor să aibă un comportament civilizat, uman, faţă de semenii lor de toate culorile şi naţionalităţile, începând cu cei din propriile lor ţări. În Mexic ca-n Mexic, deşi poate că şi aici, guvernul şi preşedintele actual, ca şi cele care vor mai urma ar avea de prestat scuze nesfârşite pentru faptul că nu reuşesc şi nu vor reuşi să-şi scape cetăţenii de crimele reţelelor de traficanţi de droguri. Preşedintele actual al Venezuelei ar avea şi domnia sa de oferit cetăţenilor acestei ţări nefericite acum, dar până acum vreo zece ani destul de fericită, în mare, ar avea, zic, de oferit mii de scuze pentru faptul de a-şi înfometa şi oropsi cetăţenii, de a-i goni în exil din cauza condiţiilor de viaţă mizere, insuportabile pe care le-a creat.

Dacă oamenii de stat ar fi într-adevăr conştienţi de crimele pe care le-au făcut înaintaşii lor, ar avea o singură cale corectă de urmat, şi anume aceea de a se comporta diferit, adică uman, omeneşte în totul, începând cu luarea deciziilor atunci când ajung la putere în propriile ţări. Dar ei seamănă tot mai mult, în ochii mei, cu miile de concetăţeni ai noştri care-şi fac cruce cu grăbire de câte ori trec prin faţa bisericilor, după care se duc în treburile lor, unde mai şi mint, mai şi înşală, mai şi, mai şi… Ca şi oamenii politici care-şi fac cruci mari şi vizibile, dar nu practică nici una dintre exigenţele morale cerute de însăşi religia pe care se prefac a o sluji. Prefăcătoria, aceasta domneşte prea adesea, atât în viaţa noastră, obişnuită, cotidiană, cât şi în cea politică, înaltă şi plină de pretenţii de demnitate. Cum să ceri respect atunci când ştii tu însuţi că încalci legile ţării pe care o guvernezi? Hamlet ar zice: aceasta-i întrebarea. A fi sau a nu fi cinstit, a fi sau a nu fi prefăcut, de fapt, aşa ar trebui să sune întrebarea.

Până la urmă, scuzele astea, ipocrite cum sunt, folosesc şi ele la ceva: măcar reamintesc celor în viaţă ce au avut de suferit cei care sunt demult duşi de pe această lume şi, poate, de a-i preveni pe aceia (cei vii în momentul scuzelor) asupra a ce-i aşteaptă dacă nu sunt atenţi. Asta când vorbele care se spun cu acest prilej nu le intră pe o ureche şi le ies pe cealaltă, dacă încă mai au două…

Aşa că istoria poate fi scrisă şi rescrisă, dar ea ar trebui, poate, îndreptată chiar de cei care se mulţumesc să pretindă scuze şi alte reparaţii, însă o continuă mai abitir decât până la ei, chiar dacă nu mai fac exact aceleaşi greşeli, ci unele noi, căci mereu noi şi noi greşeli politice fac cei care guvernează lumea, mereu sub pretenţia de a o îmbunătăţi şi a o ferici.