Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Jocurile puterii

        de Daniela Micu

Scris la începutul secolului al XX-lea, în perioada în care antropologi proeminenţi, precum Malinowski, Marcel Mauss, Frazer, Franz Boas şi alţii, întreprindeau călătorii exotice şi încercau să pună bazele acestei ştiinţe, jurnalul lui Aldous Huxley are la bază o parte din călătoria sa de un an prin lume (India, Birmania, Japonia, China, America), cu accent asupra Indiei.

Deja scriitor consacrat, autorul valorifică toate consemnările şi reflecţiile sale cu privire la celălalt, realizând totodată o fină analiză politică asupra valorilor şi avantajelor capitalismului, pornind de la o autobiografie a lui Henry Ford. Călătoria îi dă peste cap orice reprezentare personală a modului de organizare a societăţii orientale: „Am pornit în călătorie ştiind, sau crezând că ştiu, cum ar trebui sa trăiască oamenii, cum ar trebui să fie guvernaţi, educaţi, ce ar trebui să creadă. Ştiam care e cea mai bună formă de organizare socială şi scopul pentru care au fost create societăţile. Aveam părerile mele asupra oricărei activităţi a vieţii umane. Acum, la întoarcere, mă trezesc lipsit de toate aceste certitudini plăcute”. Ca orice călătorie, mai ales într-o epocă a descoperirii celuilalt, aceasta are rol puternic revelator.

Aşa cum s-a remarcat ulterior, cu alte intenţii, o fotografie a lui Malinowski este reprezentativă pentru unul dintre subiectele fierbinţi atinse în jurnal – transferul de putere dinspre Occident spre Orient (considerat exotic). Este vorba despre o imagine ce înfăţişează cortul antropologului aşezat lângă locuinţa căpeteniei de trib din satul Omarakana din Pacificul de Vest. Ca şi Malinowski, Aldous Huxley are o poziţie privilegiată în timpul vizitei sale. Dacă primul se află în imediata apropiere a căpeteniei, cel de-al doilea este scriitor recunoscut şi primeşte titulatura de profesor, extrem de onorantă în India. Atribuirea puterii poate avea la bază numeroase aspecte, în primul rând politice, dar un alt motiv îl constituie necunoscutul. Cu cât e mai diferit celălalt, cu cât e mai îndepărtat şi, mai ales, cu cât mai importantă este societatea pe care o reprezintă, cu atât, indiferent de ierarhia socială în care se încadrează acasă, străinul este mai important văzut de către localnici. În conştiinţa călătorului, acest lucru trezeşte un simţ al puterii, pe care autorul îl numeşte „beţia Orientului”, din care îşi revine abia în momentul când ajunge acasă. Aceast㠄beţie” rămâne în gândul călătorului sub forma dorinţei de a se reîntoarce la acel „sentiment de măreţie” (p. 11).

Jurnalistul stabileşte încă de la început scopul călătoriei sale, acela de a evita tot ceea ce este turistic, anume distracţia promovată de agenţiile de turism, ce cuprinde în principal curse, bridge, petreceri şi socializare, urmând să fie serviţi în toate contextele de indigeni. Prima întâlnire cu India are loc în oraşul Bombay, care îi face o primă impresie proastă: „Din punct de vedere arhitectural, Bombay este unul dintre cele mai groaznice oraşe de pe ambele emisfere” (p. 14). Dar îşi dă seama că se plasează pe o poziţie de superioritate: „În holul hotelului se află un stand de cărţi, ticsit cu ziare şi romane – printre ele, am remarcat cu recunoştinţă, se aflau propriile mele romane” (p. 15). Puterea sa nu consta, aşadar, doar în diferenţa de culoare a pielii, ci este confirmată de elemente concrete. Confruntarea cu sărăcia mahalalelor din Bombay îl face să fie recunoscător pentru privilegiile sale şi, prin aceasta, îşi reconfigurează sentimentul de superioritate: „Dar ca pretenţiile noastre, care sunt încă şi mai mari în India decât în Europa, să fie acceptate de aceşti nenumăraţi străini cu piele cafenie, asupra cărora ne exercităm stăpânirea, mă izbeşte încă şi mai tare. Suntem acceptaţi cum sunt acceptaţi şi banii de hârtie – în virtutea convingerii că valorăm ceva” (p. 16). Evaluarea vine ca urmare a prestigiului şi notorietăţii ţării pe care o reprezintă turistul şi creşte cu atât mai mult cu cât călătorul însuşi se bucură de propriul prestigiu. Dar care este atitudinea indienilor şi ce sugerează acordarea superiorităţii străinilor? Domnia britanică este un factor deosebit de important. Un alt factor, tot politic, ar fi organizarea în caste, care a întărit în cei mai mulţi reprezentanţi sentimentul de umilinţă şi servitudine. Religia, pe de altă parte, îi obligă să accepte viaţa mizerabilă ca pe o monedă de schimb pentru viaţa viitoare, aşa că fac din servitudine un act de sacralitate. Chiar şi faptul că, în prezent, încearcă să escrocheze turistul, este pentru că îl vede pe acesta superior lui, din punct de vedere financiar.

În această atmosferă, Aldous Huxley îşi formulează curiozităţile şi intră în dialog cu cititorul. El se întreabă ce ar putea să se întâmple prin faptul că indienii ar putea să refuze să lucreze pentru omul alb. Ce efect ar avea acest refuz al puterii prin normalitate? La aproape un secol de la această întrebare, am putea spune că lucrurile s-au schimbat într-adevăr, şi că se pot identifica jocuri şi tentative de răsturnare a puterii. Dar şi acum, ca şi atunci, indienii nu au fost niciodată capabili de organizare, lucru vizibil inclusiv în desfăşurările religioase. Dacă pentru occidentali, riturile s-au aflat pe primul plan, fapt ce a încurajat o oarecare rigurozitate în ADN-ul lor, pentru orientali, dogmele au avut o semnificaţie mai mare. Că dogma este mai importantă ca ritul este, din punctul meu de vedere, un fapt deosebit de romantic şi frumos, dar conştientizez prin jurnalul de faţă că poate avea un efect devastator la nivelul întregii societăţi. „Niciun om care a intrat într-un templu sau a asistat la ceremonia unei nunţi indiene nu poate să nu fie izbit de extraordinara «harababură» şi ineficienţă a ritualurilor simbolice. Sublimul alternează în mod constant cu ridicolul şi trivialul, şi discrepanţele cele mai monstruoase sunt combinate în mod aleatoriu” (pp. 104-105). Pentru indian, spre deosebire de occidental, păstrarea aparenţelor este nesemnificativă, importantă este realitatea spirituală. Au fost învăţaţi din cele mai vechi timpuri că sufletul este cel mai important şi că cele mai înalte valori sunt cele spirituale. Occidentalii sunt behaviorişti – simbolul creează într-un fel noţiunea simbolizată: „Slujba impresionantă, am descoperit noi, îl fabrică de fapt pe Dumnezeu; ceremonialul funerar ne creează şi ne menţine viu interesul pentru cei adormiţi” (p. 109).

Aldous Huxley merge pe ideea că dogmele derivă din rituri, din necesitatea de a justifica anumite comportamente ritualice şi c㠄moralitatea este teoria obiceiurilor sociale preexistente” (p. 109). De asemenea, el este de acord că spiritualitatea este produsul aspectului religios formal, lucru ce ar putea fi asemănat procedurii civilizaţiei, care nu este altceva decât o serie de convenţii. Incapacitatea de a se supune convenţiilor şi faptul că urmăresc doar esenţa, nu şi forma, a avut şi un efect tragic pentru viaţa pământeană: „Tocmai această preocupare pentru realităţi spirituale, diferite de realităţile istorice actuale ale vieţii obişnuite, este cea care a ţinut mulţumiţi de-a lungul secolelor milioane şi milioane de bărbaţi şi femei cu o soartă cu totul nedemnă de nişte fiinţe omeneşti. Cu un pic mai puţină spiritualitate, indienii ar fi acum liberi – liberi de dominaţia străină şi de tirania propriilor prejudecăţi şi tradiţii. Ar fi mai puţină mizerie şi mai multă mâncare” (p. 111). Nu pot spune că aceasta impresie s-a schimbat radical azi, la aproape un secol de la notiţele lui Huxley, fapt ce îi confirmă încă o dată calitatea raţiunii şi fineţea observaţiei. Pentru că el emite aceste judecăţi pornind de la cele mai aparent nesemnificative întâmplări, dar care subliniază diferenţa de mentalitate şi viziune culturală.

Ca să înţelegem mai bine manifestările de putere în raportul indian-european ar trebui, mai întâi, să vedem şi cum se manifestă aceasta în interiorul propriei societăţi. Reprezentanţii claselor conducătoare ale societăţii şi chiar ai clasei funcţionarilor de stat, dacă provin din familii educate, se comportă, în general, curtenitor cu membrii claselor inferioare, în timp ce negustorii sau parveniţii arată o insolenţă sfidătoare, tiranie faţă de cei săraci, insultă faţă de cei bogaţi: „Insolenţa sfidătoare a parvenitului este o recunoaştere a fragilităţii superiorităţii lui. Prinţul este atât de dispreţuitor de sigur de superioritatea sa, încât îşi permite să fie amabil” (p. 84). În cele din urmă, raportul de putere trebuie privit dinspre indian spre occidental şi invers. De exemplu, indianul parvenit sugerează un complex de inferioritate prin laude de sine, iar, în sens invers, englezii care locuiesc în India arată afecţiune faţă de aproape toţi reprezentanţii claselor sociale, mai puţin faţă de indianul cu educaţie occidentală, pe care îl simte ca rival şi posibil înlocuitor. De orice origine ar fi, educaţia este percepută ca instrument al puterii, atât în cadrul propriei societăţi, dar mai ales când vine pe filieră occidentală, în special engleză. Căci educaţia colonială trebuia să fie superioară pentru că a fost capabilă de dominaţie.

Altfel, jurnalul este format din mici texte descriptive despre fiecare localitate străbătută. Sentimentele auctoriale reprezentative sunt cele de uimire în faţa diferenţelor culturale şi de superioară dezaprobare. Aldous Huxley îşi continuă călătoria, respectiv jurnalul, cu notiţe din Birmania, Japonia, China şi America, cărora le acordă însă un spaţiu redus. Nu sunt ignorate nici particularităţile arhitecturale, nici observaţiile pe tema condiţiilor social-economice, dar cartea poate fi şi un prilej de a observa jocurile de putere şi metamorfoza acestora de-a lungul anilor.

© 2007 Revista Ramuri