Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Din lumea oglinzii

        de Gabriela Gheorghişor

Dacă în marele poem Singur în faţa lui Dumnezeu (2001) Gellu Dorian îşi realiza o memorabilă autobiografie poetică, în cel mai recent volum de versuri, Cealaltă viaţă (2018), autorul Elegiilor de la Dorweiler îşi scrie o biografie spiritual-fantasmatică, „postum㓠într-un mod paradoxal, metaforico-simbolic. Tonul elegiac nu împuţinează însă binecunoscuta-i vigoare discursivă, aceasta fiind, cu puţine excepţii, un trade mark al optzeciştilor, generaţie pe care o portretiza, cu dramatism, în 1980. Puzzle, din Închizi fereastra. Şi zbori! (2015).

În Cealaltă viaţă, poezia lui Gellu Dorian îşi păstrează efervescenţa verbală şi luxurianţa imagistică, dar dispare biografismul concret, cotidian (doar în vreo două poeme apar referinţe strict biografice). Nici livrescul nu este prea ostentativ, deşi întreg volumul stă sub semnul unui simbol celebru în literatura universală: oglinda. Din epoca barocului, trecând prin romantism şi prin Lewis Carroll, până la metaficţionarul Jorge Luis Borges, simbolul oglinzii trimite la iluzie, halucinaţie, dedublare, introspecţie, mundus răsturnat, univers ficţional, spaţiu al enigmei etc. Cealaltă viaţă debutează cu poema Pustia (în faţa oglinzii) şi se închide rotund, simetric, cu aceeaşi Pustie (în spatele oglinzii), uşor modificată şi cu frazele rânduite invers. Poetul este o Alice nemângâiată, care se refugiază în lumea oglinzii ca într-un Purgatoriu. De acolo, priveşte alienat degradarea şi moartea trupului, plasat frecvent în scenarii ale supliciului christic: „trupul a devenit ţinta săgeţilor otrăvite/ pe care acum le scot ca pe nişte spini/ după ce coroana a fost aruncată în flăcări,/ a cărei cenuşă îmi acoperă trupul/ ca o mantie...“ (Când trupul îmi era o bucată de catifea roşie). Angoasele existenţiale (legate de trecerea timpului, de moarte) produc, mai ales în prima secţiune, Trupul şi celălalt, viziuni expresioniste, fiindc㠄orice spaimă devine apocalipsă“. Abundă metaforele pustiirii şi ale destrămării: „în trup mugeşte vântul ca prin casele părăsite“ (Gata), „pare o jucărie stricat㓠(Toţi se joacă cu trupul meu), „printr-un ochi de fereastră spart, gol, se vede prin mine/ până în fundul inimii, o grădină şi ea plină de bălării“ (Cuibul). Trupul este acum un paradis în destrămare, despiritualizat, părăsit de prezenţa divină: „Dumnezeu se veseleşte în altă parte...“ (Când mi s-a spus că am inimă). Prohodul materiei, care trage totul în jos, ca plumbul bacovian, se îmbină cu elegii ale trupului altădată pur, imponderabil, luminos, ascensional. Ceea ce pare a fi o doar variantă personală de giudeţ al sufletului cu trupul (cum o descrie Al. Cistelecan pe coperta a patra a cărţii) se transformă, surprinzător, într-o despărţire a sufletului de trup. Perspectiva post-mortem asupra priveghiului corpului neînsufleţit, calmă şi, ulterior, ludică, noir-umoristică, dă naştere unui splendid poem, din care citez un fragment mai extins: „Când trupul devine câmp aşternut de gheţuri,/ îi vezi cum acoperă oglinda,/ să nu ieşi din spatele ei, unde de atâtea ori te-ai ascuns,/ aruncă pe ea o pânză neagră,/ prosoape adunate toată viaţa să le poţi oferi din nemişcarea ta/ celor care vin să te vadă şi să ia ce le-ai lăsat,// de după oglindă nu se mai vede nimic,/ doar de după grindă, pe unde sufletul stă chircit,/ priveşti cine se uită la tine,/ cine se uită la ce-ai făcut şi poate lua,/ la păhărelul de rachiu din care varsă un strop şi pentru tine,/ la colacul şi lumânarea aprinsă, în miraza căreia/ ţi se vede chipul ca al lui Isus în noaptea de Înviere,/ dar le e frică să nu ieşi cumva de acolo/ şi s-o iei iarăşi de nebun spre cârciumă,/ ba chiar ţi-au legat picioarele cu un colan de la capotul de baie/ (...)/ dar îţi este bine,/ chiar în clipa următoare te-ai dus la cârciumă/ şi l-ai făcut pe cel de la masă, cu care tocmai te certaseşi zilele trecute,/ să-şi verse paharul, la fel şi pe al doilea, şi pe al treilea,/ până ce, nervos, iese afară şi cade lat/ cu faţa aruncată în cer/ unde te vede râzând“ (Când trupul devine pustiu). Al doilea ciclu, intitulat kierkegaardian Boala de moarte, desfăşoară, din acelaşi spaţiu intermedial al oglinzii, puneri în scenă ale morţii sufletului, ale morţii sinelui, fiindcă eul este un altul, celălalt: „când celălalt devine mormântul tău, iar tu/ încă pierzi vremea prin lume,/ poţi privi cum ţărâna ta nu se mai adapă cu sângele tău,/ vinul devine amar/ cârciuma, o cobză stricată,/ femeia, un sicriu viu în care te simţi incomod/ prin care nici viermii nu-şi mai împart carnea ta,/ pâine neagră pentru guri care n-au cuvântat niciodată,/ odihna, un chin continuu,/ învierea, o pedeapsă,/ judecata de apoi, o schingiuire nesfârşit㓠(Ce greu este să mori în celălalt). De aceea, mărturiseşte că a vorbi despre moarte înseamnă, de fapt, a vorbi despre viaţa sa (Când vorbesc despre moarte). Întâlnirea cu celălalt prilejuieşte şi reîntâlnirea cu propria inocenţă, copilul care nu se sfieşte să plângă: „nu ştii nimic,/ şi asta îţi dă o siguranţă pe care o are numai copilul aşezat în faţa oglinzii/ din care iese mâna cu care îşi acoperă ochii/ şi plânge“ (Nu ştii nimic). Şi în secţiunile Insomniile sau Risipa, multe poeme sunt variaţiuni pe tema dublului sau a evadării din sine: „pe dinăuntru este pustiu,/ iar tu eşti de mult plecat spre celălalt/ prin luciul oglinzii“ (Pe marginea patului), „fugi din tine ca dintr-o criptă înviatul din morţi“ (Cu ochii pironiţi în vitrine). Dacă la Eminescu ochiu-închis afară înlăuntru se deşteaptă vizionar, la Dorian, ochiul închis afară se deşteaptă în oglindă: „Un ochi se închide şi-n el se îngroapă totul/ ca-n oglindă când pe celălalt ochi îl deschizi“ (Ochiul stins). Din zona de siguranţă a celuilalt, străinul interior, îşi contemplă singurătatea, oboseala, lehamitea, spaima. Clivajul psihologic asigură privirea detaşată, care fereşte poezia de patetism, în ciuda crizelor existenţiale acute. Din ultimul ciclu, Viaţa, se desprinde imaginea lumilor telescopate ale amintirii şi ale ficţiunii. Aici, spre deosebire de ideea infinitului borgesian, proliferarea universurilor suprapuse sfârşeşte în punctul de unde începe neantul. Pe peretele din faţă este un poem deosebit, unul în care biografismul umple rama fantastă. Din oglindă ies multiplele ipostaze ale poetului, la diferite vârste şi în diverse situaţii de viaţă: bebeluş, pionier cu cravată roşie, licean cu pantaloni evazaţi şi cu plete, îndrăgostit de Beatles şi Tom Jones, adult împietrit de durere la căpătâiul tatălui decedat. După această rememorare autobiografică, urmează viziunea lumii, interioare sau exterioare, ca păpuşă matrioşka: „în oglindă nu mai pot fugi decât pentru ultima oară,/ dincolo e pustia în care mă arunc într-un cer negru/ aşa cum îl vedeam când în nopţile smolite de toamnă nu puteam/ dezgropa nici o stea,/ aici e cerul senin al nopţilor de vară când nu pot cuprinde cu ochii/ toate stelele,/ aici e lumea veselă ca o cârciumă din care nu vreau să mai ies,/ în peretele din faţă e o uşă prin care se scurg toate imaginile/ lumii care se scurge în altă lume care la rândul ei se scurge în altă lume/ care lume e altă lume/ lume care nu mai există...“. Opţiunea este, fireşte, în favoarea lumii de dincolo de oglindă, o lume fantasmatică, metafizică, miraculoasă, fiindc㠄doar cealaltă viaţă e cerul în care ard stelele/ lumânări pe care le aprinde mereu Dumnezeu“ (Viaţa aşa cum este). Aparent înfloreşte o speranţă firavă (Acum pot privi o femeie frumoasă), însă poemul final nu lasă nicio posibilitate de scăpare: lumea chinuitoare a Pustiei, întunecată şi bolnavă, măcinată de timp, se mută şi în spatele oglinzii, în cealaltă viaţă.

Versurile lui Gellu Dorian din Cealaltă viaţă seamănă cu versetele biblice, prin tehnica narativă a acumulărilor şi prin repetiţia anaforică. Volumul este unitar tematic, cu o structură elaborată, chiar dacă, pe alocuri, ar fi fost binevenit un control mai riguros al debitului lingvistico-metaforic. Dar poezia pare un tratament fabulatoriu, al transfigurării şi al exorcizării angoaselor, suferinţelor, fricilor. O învăţare de a muri, ŕ contre-cśur totuşi, întrucât „nu, nu e bine să-nveţi a muri niciodată,/ dar veşnic tânăr nu poţi fi/ decât înfăşurat în manta-i...“ (Nici iarna nu este bine să mori). Cu nesaţ epico-discursiv şi imaginaţie debordantă, coagulând o poetică îndeosebi vizuală, cu simboluri religioase şi livreşti, Cealaltă viaţă reprezintă o călătorie interioară fabuloasă, de (auto)cunoaştere şi confruntare cu propriii demoni.

© 2007 Revista Ramuri