Mă plimbam deunăzi cu nepoată-mea printr-un parc bucureştean ce mirosea ameţitor de la parfumul pomilor înfloriţi alb, galben şi roz. Fiindcă nu procurasem revista Ramuri, numărul pe martie, am intrat în mall-ul apropiat, unde ştiam un magazin distribuitor de presă. Era închis. Librăria vecină avea însă uşile de sticlă parcă scoase din balamale şi gemea de public. Acolo am descoperit un disc pe care l-am dorit de multă vreme în rafturile mele, dar n-am nimerit niciodată vreun exemplar ştanţat în anii ’70, ani de glorie a vinilului, nici măcar vreo cópie acceptabilă dinainte de asaltul clonelor CD: Miles Davis – Bitches Brew (1970, Columbia). Compact-discuri am găbuit, de-a lungul ultimului sfert de veac, habar n-am câte: prima ediţie pe CD, apoi una Legacy, girată de Sony (firmă care a preluat tot portofoliul deţinut de Columbia, fără ca vreun american să se oţărască demagogic dinaintea electoratului întărâtat că străinii le sustrag tezaurul), alta remasterizată, încă una cu toate sesiunile de înregistrări, apoi vreo două sau trei „aniversare” (la 25, 30 sau 40 de ani), plus cine ştie câte „bootleg”-uri, ascultate o singură dată şi părăsite fără jenă. Am „cules” şi câteva transpuneri pe DVD-Audio, apoi pe SACD, şi stereo, şi surround cu 4.0 sau 5.1 canale, atât de bine realizate că nu mi-aş mai putea dori altceva. Dar vinil n-am avut, nici nu intenţionam să cumpăr unul nou, nicidecum apariţia din 2015, presată în contextul resurecţiei viniliste, când – cunoscătorii ştiu foarte bine, şi trebuie să afle şi neofiţii – sunetul plăcilor puse în circulaţie lasă mult de dorit. Însă cum preţul dublului LP era imbatabil, n-am rezistat tentaţiei şi – renunţând la o pizza şi două beri transfrontaliere – mi-am făcut damblaua. La câte alte prostii am comis de-a lungul unei vieţi de nescotocit, ce mai contează una în plus!

Pentru cine are habar de istoria muzicală a ultimei jumătăţi de veac, fie jazz, fie rock sau alt gen adiacent, Miles Davis nu necesită prezentare. Artistul s-a dovedit unul dintre cei mai inovatori şi prolifici muzicieni, cu sclipiri de geniu şi realizări solid argumentate estetic, fără să dea vreodată senzaţia că se cramponează într-o formulă de succes asigurat, dar şi fără să oficieze de la înălţimea reputaţiei ca un magistru care admite în jur doar elevi obedienţi, cu nimic original. Despre cuprinsul, momentul şi contextul apariţiei acestui disc s-a scris enorm. Însă, aşa cum bine preciza Ralph J. Gleason în textul ce însoţea prima ediţie, „I don’t mean so much to explain about it because that’s stupid, the music speaks for itself”. Nu încerc nici eu să „explic”, mai ales că, oricât mi-aş zdreli neuronii, n-am să reuşesc performanţa de-a „înţelege” ce-au vrut „să spună” nişte oameni care au cântat! Voi încerca tot restul vieţii, aşa cum încerc de la prima audiţie, să pricep de ce m-a fermecat muzica prinsă de producătorul Teo Macero în Studioul B din New York al companiei editoare, supraîncălzit în acele zile de 19-20-21 august 1969. Pleiada jazzmenilor participanţi la memorabila – şi foarte scurta – sesiune rămâne înscrisă în cataloagele de specialitate fără adjective determinante: Miles Davis, trompetă; Wayne Shorter, saxofon; Bernie Maupin, clarinet; Joe Zawinul, pian electric; Chick Corea, pian electric; John McLaughlin, chitară; Dave Holland, bas acustic; Harvey Brooks, bas electric; Lenny White, tobe; Jack DeJohnette, tobe; Don Alias, conga; Jim Riley, shaker; Larry Young, pian electric. Au fost norocoşi sau inspiraţi să obţină asemenea sunete minunate? Cineva afirmă că s-a întâmplat o fericită conjuncţie astrală. Altcineva opinteşte, pornind de la titlul discului, să demonstreze că, dimpotrivă, e vorba de te miri ce acţiune magică pusă la cale de forţe obscure (e drept, bine intenţionate)! Ce anume provoacă inspiraţia şi produce muzica, aproape că nu contează. Aflat dinaintea difuzoarelor din care se revarsă cascada armoniilor de vis, ascultătorului nu prea îi rămân multe de făcut, de spus ori de adăugat. Stă ca un copil de câţiva ani, când liniştit în fotoliu, uluit de ce aude, când răsucit întrebător spre părinţi, ca şi cum aceştia ar putea lămuri ceea ce el n-a mai auzit, iar ei n-au înţeles. Astfel reacţiona mica mea nepoată, la audiţia ce a urmat întoarcerii acasă, când pick-up-ul vechi desţelenea şanţurile vinilului nou, reînviind misterul. În plus, puiul de om abia obişnuit cu lumea înconjurătoare, s-a foit îndelung, examinând cu meticulozitate ilustraţia copertei, realizată de Mati Klarwein. Cum fetiţa nu ştie încă să-şi lege gândurile în propoziţii, am devenit atent la ce o intriga. Erau cele două jumătăţi de cap, una albă, alta neagră, lipite ca şi cum aparţin unei fiinţe fantastice. Asta nu pricepea copilul: cum poate să existe un om cu două feţe?

Tot aşa mă mir şi eu, admirator al muzicii miraculoase, cum a fost posibilă combinarea celor două genuri aparent opuse, jazz şi rock. De parcă n-aş fi citit de coincidentia oppositorum...