Pelerinul vrăjit, publicat iniţial în foileton în gazeta Russkii Mir din Sankt-Petersburg, în 1873, este unul dintre cele mai cunoscute romane ale lui Nikolai Leskov şi este, în sine, povestea personajului Ivan Severianîci Fliaghin, un pelerin cu rasă de călugăr. Leskov, scriitor rus de factură clasică ce a avut „neşansa” de a fi contemporan cu Tolstoi şi cu Dostoievski, a picat într-o conjunctură nefastă şi într-un timp prea aglomerat de mulţi titani pentru a mai putea fi vizibil. În plus, din nefericire, nu a fost în timpul vieţii nici un răsfăţat al revistelor şi al editorilor, însă, în pofida acestui fapt, dincolo de o limbă rusă cu accente ucrainene ce nu părea pe placul amatorilor de literatură, Leskov şi-a câştigat publicul prin oralitatea scrierilor sale şi prin înclinaţia către ortodoxie.

Pelerinul rus este povestea unui credincios care pleacă într-un pelerinaj ce se dovedeşte a fi o călătorie interioară, către Dumnezeu. Romanul a fost publicat la scurt timp după ce scriitorul vizitase legendara mănăstire Valaam, aflată pe o insulă a lacului Ladoga. Fliaghin, personajul principal, este la origine fiu de iobag din gubernia Oriol, „promis lui Dumnezeu” încă de la naştere de către mama sa şi care visează la un moment dat că dacă nu se călugăreşte „va pieri de mai multe ori şi n-o să piară niciodată până va veni pieirea sa adevărată”.

Fliaghin este un supravieţuitor care ştie să îşi depene viaţa în faţa ascultătorilor fără să omită ironia, autoironia, manifestându-şi în permanenţă dragostea pentru cai, respectul pentru valorile în care a fost crescut şi încântarea în faţa frumuseţii. Ce îl individualizează pe Fliaghin? – el ştie tainele îmblânzirii cailor, cunoaşte ce se întâmplă dincolo cu sufletele sinucigaşilor, are puseuri de violenţă pe care le aşază sub semnul unei justiţii interioare de care este convins, visează intens, ba chiar crede cu tărie în visele sale şi debordează de o energie vitală uluitoare. Fliaghin, aşa cum menţionează Sever Voinescu în Prefaţa volumului, „se mişcă prin vastitatea lumii pentru a mărturisi vastitatea sufletească”. Dilemele personajului nu conţin vreo alunecare către patologic sau exces, ci se înscriu într-o gamă care se desfăşoară sub semnul creştinismului de respiraţie rusească. Nu se estompează – dimpotrivă, se acutizează pe parcursul paginilor – un anumit spirit justiţiar, iar cuvântul lui Dumnezeu şi datoria creştină par a fi literă de lege în universul său. Nu regăsim nimic iresponsabil, egolatru, grandoman sau lipsit de un anumit tip de morală în construcţia personajului. Pe de altă parte, nu descoperim nimic strălucitor (exceptând arderea de sorginte creştină) şi, din câte se pare, nici sensibilitatea lui nu are ceva în comun cu splendoarea.

Calităţile scrisului lui Leskov se dovedesc imbatabile şi atunci când vine vorba despre descrierea stepei ruseşti: „toată tătărimea toropită de căldură stătea-n corturi şi dormea, şi eu ridicam un colţ la cortul meu şi mă uitam la stepă... şi-ntr-o parte şi-n cealaltă – totul e la fel. Ce vezi dogoreşte, e aspru. Întindere cât vezi cu ochii – fără margini; ierburi, freamăt. Pănuşiţa albă, pufoasă, ca o mare de argint se vălureşte şi vântişorul poartă un miros, a oaie miroase. (...) Aici tristeţea e un adânc fără sfârşit.”

Avem în faţă un fel de jurnal, o călătorie ce pare a fi iniţiatică prin spaţii, mentalităţi, etnii, iar din această perspectivă, volumul pare a fi în primul rând un drum al ajungerii într-un acolo, un punct terminus predestinat şi ignorat. Este o literatură a altui timp, cu o altă acoperire, ea nu poate fi judecată şi scoasă din contextul în care a fost creată. Este tributară istoricităţii şi paradigmei creştine. Consecinţa care rezultă de aici ţine de naturaleţea cu care au fost create situaţiile, suprapunerile de micro-poveşti şi de descrierea unor trăiri şi a unor situaţii necontaminate de vreo ideologie. Lucrurile sunt clare şi aşezate într-o matcă firească a vremii – nimeni nu îşi transcende condiţia, nimeni nu devine altceva decât ceea ce îi este sortit să fie, niciun personaj nu îşi poate renega originea, neamul sau apartenenţa etnică. Toţi se supun cutumelor, nimeni nu se revoltă în faţa legilor şi a tradiţiilor.

Deşi are o ţesătură internă căreia îi lipseşte ingeniozitatea şi care nu se articulează după trăsăturile unei capodopere, cartea are meritul incontestabil de a te ţine aproape prin oralitatea stilului, prin limbaj şi prin atracţia faţă de personajul principal, un Don Quijote cu remarcabile calităţi de povestitor şi trăiri de pustnic rus.