Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poemele înserării

        de Bucur Demetrian

Va fi o fugă,  Editura Palimpsest, Bucureşti, 2007, noua carte de poezie a lui Ion Cocora, stă sub semnul unei priviri înapoi, nostalgice, resemnate sau ironice. Versurile încep să înconjoare existenţa, să traducă vulnerabilitatea fiinţei livrate crepusculului, timp al transcrierii unui traseu provocator sau previzibil. Familiarizat cu scena, cu lumea măştii şi a tiradei, Ion Cocora traversează, în cele trei secţiuni, Scrisul, Himerele, Înserarea, un teritoriu al discursivităţii netemperate adesea, încărcată excesiv cu vocabule ale magnificenţei, cu săltăreţe imagini coagulate în retorica psalmilor sau cu o poveste despre tribulaţii cotidiene pigmentate metaforic. Faţă de generaţiile tinere, poetul se detaşează ironic, recunoscând singurătatea celui care se distanţează de vocile dezinhibate, împânzind agresivitatea limbajului dincolo de aşteptările ipocritului cititor: „nu pot scrie cu tupeul şi agresivitatea / din limbajul poeţilor tineri / între mine şi ei se târâie o jumătate de secol“.

Poetul îşi etalează uneltele, se întristează cehovian când timpul devine neîncăpător şi veşmintele se ofilesc precum „o imaginară livadă cu vişini“.

Scrisul este secţiunea în care eul liric se oglindeşte ca într-un autoportret semnificând rescrierea în atâtea feluri a aceluiaşi text: „Jertfeşte-ţi delirul într-o blândeţe a retoricii“. Când nu caută să devină convingător sau să dea sentinţa, poezia lui Ion Cocora se dovedeşte plină de nuanţe, ca o broderie care, printre pliurile întunecate, lasă lumina să se desfacă binefăcător. Iată un fragment în care versurile nu mai comunică stări, ci trascriu, grandilocvent, meditaţii prozaice despre poezie, idiosincrazii, gesturi juvenile de frondă: „poezia însăşi e cu nervii în pom / cedează dinăuntru mă pune la zid ofuscată / bietul de mine nu mai pot ţine pasul cu ea / o lipsesc de desfătările mileniului trei / nu-i gâdil nările nu-i înţep buricul cu pixul / viril al poeţilor tineri“ (Altă dimineaţă).

Poetul se autoironizează („numiţi-l nostalgic şi lăsaţi-l să seducă dracului“), retractil, purtându-şi umorile prin lume, descoperind calea inversă, „mersul de-a buşilea“, strigătele împotriva morţii. Scrisul devine pentru poet „o boală un sicriu“, iar ipostaza creatorului o emblemă hieratică, un semn dincolo de timp: „Poetul stă ghemuit în el însuşi / ca-ntr-o firidă / parcă ar fi o poezie introvertită scrisă / cu creta pe carâmbul unei cizme de soldat / scamele vagi de pe sacoul din tinereţe / abia se mai disting / greu îşi mai aduce aminte cum ascultă târşâitul şopârlei printre pietre / până ce creştea iarba / pe urmele ei / chiar dacă dintre două paranteze o copilărie fericită îi surâde / cu ochii deschişi / în ploaie“ (Pe carâmbul unei cizme). Poetul trăieşte fiecare senzaţie produsă de cuvinte, de la înfiorare la extazul muzical al sunetelor, de la oglindire la mirajul inefabil al unui tărâm populat cu himere. Uneori, poetul se lasă în voia unui conservatorism desuet şi dă sfaturi poeţilor mai tineri, ca şi cum poezia ar fi deprinsă prin „învăţături“ lipsite de consistenţă: „nu degeaba îmi spune deseori mama dacă tot nu scrii ca eminescu aşa ca să meargă la suflet atunci pune mamă măcar semne de punctuaţie să mai înţeleagă omul ceva“ (Nu degeaba îmi spunea mama).

Chiar dacă poemele lui Ion Cocora au prea mare încredere în retorică, ele folosesc o recuzită a înserării şi a spectacolului: „pânze de păianjeni se ţes încet şi trist peste cadavre“, „arunc o monedă în aer aşa cum o aruncam în copilărie“, „aşteaptă să mă auzi plângând după străvezia mea linişte“.

Sunt multe versuri care ar putea respira mai uşor, proaspete şi pline de sens, dacă nu ar fi strivite de aluviuni inexplicabile.

Versurile ating registrul inefabilului erotic, dar şi tensiunea proiecţiilor himerice, fiind invocaţii către diversitate, dar şi frivole imagini cotidiene.

La umbra metaforei, eul liric prefigurează finalul carnavalului, o năruire a veşmintelor din garderoba interioară, o tăcere a simţurilor. Poemele scurte sunt pline de sevă, orânduind imaginile în jurul iubirii, al copilăriei, al senectuţii: „Ce faci tu în seara asta vineţie / ca buzele tale / cui te plângi că pământul îţi alunecă de sub picioare / de parcă ai călca pe o spinare de focă // fii cuminte şi aşteaptă poşta de dimineaţă / vei primi un bob de linte de care să te sprijini“ (Poşta de dimineaţă).

Un poem precum Înserarea poartă urmele unei scriituri tandre, lucide, îngândurate: „Înserarea se lasă peste noi de parcă ne-ar acoperi / rugina de pe maşina de cusut a bunicii / ori de pe mustaţa faraonului // întunericul e atât de dens că nu ne mai vedem / unul cu altul nici cu lupa // pe prunduri îndepărtate / enigmele vieţii cresc până la teroare // până când devin informe ca un creier / pentru care nu mai contează că celebritatea a venit prea târziu sau nu a venit defel“.

Ion Cocora este, în cele mai bune versuri ale sale, poetul unei reprezentaţii care nu poate schimba costumul de dragul efectului aplaudat la scenă deschisă. Focul de artificii şi bufoneria facilă sunt sacrificate în favoarea timbrului autentic, înstrăinat sau profund precum o fugă prin timp, spre un crepuscul al reflexivităţii.

© 2007 Revista Ramuri