Dada – ştie astăzi orice român alfabetizat – e numele unei mişcări de avangardă înfiinţată în Elveţia de un cetăţean român. Cabaretul Voltaire de la Zürich e faimos, adică foarte cunoscut de cei mai cu aplecare spre literatură. În ciuda faptului că e format din două da-uri, nu avea nici o legătură cu afirmaţia româno-rusă. Căci suntem, în afară de ruşi, singurii din Europa care afirmăm prin această vocabulă, da. Ilie Năstase, un mare tenismen al anilor ‘60-’70 ai secolului trecut, cerea chiar să renunţăm la ea şi să spunem şi noi, ca verii noştri italieni, si. Şi ca verii verilor noştri, spaniolii, am adăuga noi, care n-am fost campioni la tenis. Propunere desigur luată în râs de oamenii educaţi: ei ştiu că nu se poate schimba limba prin decret. I. N. nu mai voia să avem acest cuvânt esenţial la fel ca la ruşi.

Dar faptul că e un cuvânt esenţial nu ni-l poate lua nimeni. Popor afirmativ, noi spunem deseori nu, deşi asta nu duce, în general, nicăieri. În schimb da-ul, ăsta da, ăsta duce, dacă nu pe cele mai înalte culmi, oricum, în poziţii favorizante, comode sau, cum se mai spune, călduţe.

Şefii noştri, din România, adoră să audă câte un da hotărât la fiecare pârţ pe care-l trag. Ciudat este că noi am preluat pentru acest fel de acoliţi o vorbă americană, yesmeni (ortografiat jumătate americăneşte, jumătate ca pe la noi) şi nu am format noi înşine o vorbă mai potrivită, de pildă, dadaişti.

Lumea lui da este mai întinsă decât ne-am imagina, cea mai vizibilă faţetă a ei, dacă pot să o numesc aşa, este cea a zonei politice, unde vocabula asta face ravagii. În funcţie de pronunţarea, mai dulce sau mai acrişoară, a cuvântului incriminat de Ilie Năstase sunt prea adesea repartizate onorurile în partide, ba chiar şi în stat, acestea din urmă de către cei aleşi de popor. (De cine altcineva? Că doar nu de marţieni!)

Dar faptul de a-l auzi, sub diferite forme, unele bine mascate la terenul specific, toată ziua, de-acolo de – pardon – sus, să nu ne facă să uităm că nici mai jos, până în straturile cele mai profunde ale societăţii, el nu îndeplineşte roluri neglijabile. Prin comunele patriei, aud, alegătorii sărmani de materie, dar şi de spirit, sunt duşi ca oile la tăiere către cabinele de vot, cu buletinul specific eventual gata stampilat, ca nu cumva să se strecoare vreo – iar pardon – greşeală. Şi să te ţii acolo da-uri spuse cum trebuie.

Doamne, dar câte alte întrebuinţări, mai puţin politice, ale lui da ca test, nu poţi întâlni zilnic, dacă eşti atent şi chiar dacă nu eşti atent. Da-ul este pentru noi un shibboleth universal valabil. Spui da, ai premii mai mult sau mai puţin simbolice din partea şefului absolut, care se declară sus şi tare democratic. Când acesta spune ceva, orice, nu contează, trebuie să subliniezi importanţa celor spuse de el, adică un mai mult decât da foarte hotărât. Astfel vei face încet-încet gol în jurul tău, adică vei rămâne şi tu cel mai bun, cel mai tare, cel mai în orice caz s-ar ivi.

Oamenii au învăţat repede regula asta şi s-au conformat, aşa cum se conformaseră şi acum câteva zeci de ani exigenţelor, dacă pot să le numesc aşa, ale partidului şi guvernului. Da este vorba specifică unui conformism larg-răspândit şi general-valabil. Spui da, îţi merge bine, spui nu, ei, aici s-ar putea să ai probleme. De viaţă, de carieră, de orice.

Unii, mai hoţi, spun da până trec puntea şi după aia, brusc, învaţă să spună nu, aşa cum propovăduia un cântec al Pieţii Universităţii acum aproape 30 de ani (Învăţaţi să spuneţi nu, cântat de Vali Sterian, mai ţineţi minte?). Îţi atingi scopul de etapă spunând da, iar pe urmă eşti un brav independent. Fireşte, până vine iar vreo etapă de trecut şi petrecut, când îi mai tragi un da acolo unde trebuie; doar să fii atent să nu-l plasezi pe noul da unde l-ai pus data trecută, pentru că acolo ţinta lui s-a ars o dată şi poate că acum suflă şi-n iaurt.

După 1989, într-adevăr, am învăţat cu toţii să spunem nu, chiar şi cei care n-o făcusem până atunci decât, cine ştie, acasă, în faţa oglinzii. Dar mai presus de asta, am reînvăţat un da mult mai dulce şi mai hotărât decât cel pe care-l pronunţasem cu jumătate de gură ori chiar cu ea plină înainte.

Dada a fost un mic căluţ de lemn, blând şi simplu, în timp ce noul da e mai profitabil, uneori, chiar decât câştigurile la loterie. Căci loteria şefilor are trageri mai generoase şi câştigătoare mult mai des decât loteria română sau decât cea europeană.

Cei care cred că dadaişti nu mai sunt se înşală, iată noii dadaişti care cuceresc, încet-încet, lumea. O lume ce devine tot mai neplăcută, chiar din această cauză.