Învăluite în mister şi sacralitate sunt poemele din recenta carte a lui Titu Dinuţ, Aşteptând salamandrele. Spre deosebire de primele volume de versuri apărute, toate aflate sub semnul sensibilităţilor estetice, poetul dezvoltă un alt gen de retorică, aceasta fiind sincronizată, totalmente, la un expresionism funciar manifestat la nivelul structurii prozodice. De fapt, liniile de forţă ale poeziei lui Titu Dinuţ se întâlnesc, se întrepătrund, se identifică în ceea ce, în câmpul literar, în accepţiunea lui Freud, numim catharsis. Schimbarea de paradigmă este expresia unei viziuni preponderent imagistice, comună doar sistemelor poetice postmoderne, conectate la ,,conştiinţa realităţii” (Roland Barthes, Romanul scriiturii, Ed. Univers, Bucureşti, 1987, p. 213) asumată poetic: ,,[…] E-un anotimp ciudat sub harfele lui Faust,/ chiar roata de bunar străbate drum de ape,/ însă frunzişul umbrei se ţine scai de trupul/ menestrelit în vremi primare” (Frunzişul umbrei).

Asocierile inedite, caracterul intertextual al ,,litaniilor” ne înfăţişează un poet smerit pentru care sinceritatea exprimării reprezintă sacra năzuinţă a omului plecat în căutarea sinelui, nevoia de dumnezeire fiind, înainte de orice, suprema lui datorie: ,,Au aruncat în mine cu pietrele din templu,/ dar n-am pierdut credinţa în acea zidire.// Am măsurat cu ochii rugul pentru jertfă/ dar n-am întors nici faţa spre perete,/ îndurând anatema gloatei aţâţate/ ce mă-mpungea cu întrebări în coastă,/ lovind cămaşa, să dea răspunsuri carnea,/ fiindcă văzusem deasupra cetăţuii,/ lăţindu-se spre mine, umbra unui zeu/ […]/ Ca să desăvârşeşti lucrarea, mi-a spus zeul,/ înalţă-te pe rug şi-aprinde-l cu credinţa!” (Marjele paradigmei).

La o lectură fugară, versurile lui Titu Dinuţ, par nişte naraţiuni poetice derulate fluid, fără zăgazuri, parcă spre a ne demonstra că ficţiunea exonerează de la uitare, de la banalităţi, irealitatea antropocosmică: ,,[…] Eu nu-s nimic în univers,/ constata Noica într-o lume/ născută-n echilibrul dintre spaţiu şi timp casnic,/ dar simt că singura reală existenţă/ este aceea a fiinţei mele!” (Avatarurile fiinţării energiei negre). Autorul urmează, cristic şi solemn, am spune, fără să se panicheze şi fără a da semne de claustrofobie, firul Ariadnei printr-un labirint iniţiatic, unde clipa blochează scurgerea nisipului din clepsidră. Incursiunile lirice în lumea, sau prin lumea narativă a unor literaţi celebri sau prin destinul unor personaje literare, provoacă reverii estetice profunde: ,,A venit şi o vreme când mândrul Enkidu/ s-a rătăcit prin ceaţa veşniciei mesopotamiene.// Vieţuitor, puternicul Ghilgameş, îl implora zadarnic să-i destăinuiască/ măcar o lege din cealaltă lume.// […]/ Aş fi dorit să cercetez cealaltă parte a luminii,/ asemeni impozantului Ghilgameş,/ însă zăpezile se-aştern tot mai albastru,/ vestind mirajul Oului Dogmatic” (Mirajul oului dogmatic).

Este o enigmă, totuşi, de ce poetul a ales să aşeze în capul poemelor titluri greu de digerat, uşor prozaice, insinuante şi subtile uneori. Cu toate acestea, compoziţiile poetice, majoritatea încheiate cu o concluzie-adenddă, concentrează în substanţa lor iluminări suprarealiste, fantezii ludice voluptuoase, un esenţial discurs confesiv. Procedeul utilizat de Titu Dinuţ în elaborarea construcţiilor, propriu postmodernismului, nu dăunează actului creaţiei, poematic şi parabolic, ci, prin literaturizarea propriei biografii, îl personalizează, detaşându-l, astfel, de generaţiile lirosofilor rătăciţi în excentricităţi textualiste: ,,Cu nimeni nu mă asemuiesc, nici măcar cu mine,/ dar să nu-mi vorbiţi de otava trecută prin coasa virtuţii,/ ori de numele trântind poarta înspre copilărie,/ fiindcă acolo se rostesc formule de nuci costive,/ se reciclează dinţii strepeziţi de pere pădureţe,/ licuricii cheltuiesc nechibzuit lumina pe la răspântii de hârjoană…/ […]/ Metehnele mele au devenit râsu-plânsu cetăţii,/ fiindcă nu sufăr ceapa în mâncare, nici musafirii nepoftiţi,/ dar cel mai mult urăsc salvele trase asupra mea/ cu gloanţe oarbe de glumă nesărată” (Eschive de fachir).

Titu Dinuţ, obsedat de paradoxul fiinţării întru Fiinţă, pendulează constant între eu şi idealitate, teoriile sale sprijinindu-se permanent pe intuiţie estetică. Într-o astfel de ipostază îl descoperim în superbul poem În mine s-a făcut târziu: ,,Atacul de panică s-a produs într-o noapte târzie,/ când ploua din tavan cu fluturi de tăceri,/ iar bezna păştea iarbă pe câmpia din pereţi.// Am îmbrăcat veşmintele lui Nessus,/ evitând vreo mişcare browniană,/ însă mâinile cunoşteau mirosul lucrului comun/ şi pragul peste care stam să păşesc în sine-mi.// Cineva trăsese cu puşca în gândurile mele,/ se răvăşise stolul prin noaptea altei nopţi,/ eu m-ascundeam în pijamaua umbrei,/ dosindu-mă de teama întâmplării macre,/ doar fluturii privirii ciuguleau/ liniştea travestită-n spectrul/ atâtor ani ce nu au înţeles/ că s-a făcut târziu în mine…”. Poemele sunt încărcate cu semnificaţiile simbolice ale timpului fără timp, ale avatarurilor trecerii iluzorii a acestuia, depistate în oficierea, la nesfârşit, a euharistiei: ,,Înflăcărează, Doamne, tăcerile chiliei,/ ţipătul mieunat al porţii-ntredeschise,/ lucarnele prin care să nu răzbată şoapta/ cu paşi încărunţiţi de faptele proscrise!// […]/ Gospodăreşte, Doamne, grădina ce-a rămas/ drept hrană cărnii şi minţii ticăloase.// Împerechează sufletul ascuns prin ploştine/ cu colivia hârcă a pumnului de oase!” (Colivia pumnului de oase), sau: ,,După ce mor, ochii devin stele-n neant,/ perechi siderale-n diedre iluzorii,/ înmărmurite-n frigul cosmic,/ fără tiranice priviri şi-aleatorii timpuri pernicioase,/ abandonând jocul teluric,/ dar intonând cărări morgane.// Visele te pot face stăpân pe genunea/ hotarnicilor de dincolo de spaţiu şi de timp,/ avertiza Maugham Somerset,/ poate şi pentru că oamenii deţin cuvântul,/ drept cheie magică în univers!// Dosim în palmă liniile strâmbe ale vieţii/ în care moartea instituie perfecţiunea cosmică/ a întunericului definit de inerţie,/ totul se trece cu vederea,/ fiindcă ochiul în sine nu mai este/ ochiul din celălalt ochi.// Însăbiază-ţi, Brutus, numele proscris,/ doar masca supravieţuieşte obrazului misit!” (Avertismentul lui Maugham).

Fascinant joc existenţial ne oferă Titu Dinuţ când ,,strecurând furişu-n labirint” (Baionete de gheaţă) identifică dezordinea şi atemporalitatea lucrurilor lumii, spre a glorifica miracolul cuvântului: ,,Emiteam propoziţii în care cuvintele-nviau:/ urcau pe şifonier, invadau locuinţa şi apăsând pe clanţă,/ dădeau buzna pe străzi, săvârşind blasfemii.// Atunci mi-au cusut gura, însă cuvintele înviau în priviri,/ urcau pe şifonier, invadau locuinţa şi apăsând pe clanţă,/ dădeau buzna pe străzi, săvârşind blasfemii.// Mi-au cusut ochii, însă cuvintele înviau în auz,/ urcau pe şifonier, invadau locuinţa şi apăsând pe clanţă,/ dădeau buzna pe străzi, săvârşind blasfemii.// Mi-au cusut şi urechile, însă cuvintele ieşeau pe nări,/ urcau pe şifonier, invadau locuinţa şi apăsând pe clanţă,/ dădeau buzna pe străzi, săvârşind blasfemii...” (Filă de letopiseţ).

Tema umbrei, în multiplele ei înfăţişări literare, vine să accentueze, dincolo de percepţia ei sofistică, imbricarea de efuziuni lirice în abstractizarea mitologiei intens biografică. Arabescurile stilistice şi metaforice, reflecţiile metafizice, cosmogonice, scripturale, nu rareori luate drept pretext din textele consacrate, constituie pentru poet proba incontestabilă a vocaţiei de a interpreta, prin sinestezii motivante, tainele spiritului şi ale himerelor abisale: ,,Stau lângă mine. Mă reazem de umărul umbrei./ Acum înţeleg de ce-i atât de aproape apa de mal.// Dar nu e vreme de vânturat iluzii.// Nu mai e loc de coşul cu himere.// Nici timp de ghintuit sigilii.// Vânatul năzuit e împuşcat în laţ.// L-am căutat pe Platon, l-am aflat pe Horaţiu.// Se impunea Socrate, l-am preferat pe Pindar.// Venea Anaxagora, cinsteam pe Heraclit.// Trona Aristotel, l-am urmat pe Seneca.// Atunci Poetul mi-a strigat:/ Eşti singur precum rana cea deschisă!/ Dar Solomon şi-a-ntors obrazul princiar/ Păzeşte-ţi inima, mai mult decât orice,/ numai din ea vor curge izvoarele vieţii!” (Şoapta lui Solomon), şi: ,,…Poeţii însă trebuie ciopliţi cu barda,/ fiindcă-n stupul ţestei făguresc tezaure măiastre/ ce pot să pună puncte unde scârţăie virgule de tirani,/ ori să înţepe tronul cu secera vreunui semn de întrebare.// Doar ei deţin modelul Penelopei din Ithaca,/ pentru covor ţesut cu firul Ariadnei,/ pot descifra cu el Codul lui Hammurabi,/ părerile lui Nostradamus despre apocalipsă.// Poeţii adăpostesc în călimări lupoaicele hrănind cu lapte/ vendete haiducind cu ducipali, prinţese şi dragoni,/ dând aripi pietrelor cutezătoare.// Aşa încât doar şlefuiţi şi personalizaţi în născătoare,/ poeţii pot fi scribi în starea de popas” (Scribi în starea de popas), sau: ,,La naştere nu mi-am luat umbra-n seamă,/ s-a strecurat cum a putut/ dintr-un cazan în scutece, în leagăn,/ pân-a săltat-o mama la rangul de odor.// Am crescut eu, crescut umbra,/ trecând hotar de pravili, de canoane,/ sub un soare încins, ori mai ceţos,/ sub o lună brăzdând hatul bolţii-n dorinţe. […]/ Dar cred că umbra mea dintâi/ este aceeaşi cu cea de acum,/ aşa cum stelele nu se tem că ar putea fi luate drept licurici,/ cum profeţise tibetan Tagore” (Prima mea umbră).

Contrastele, aflate într-o neîncetată metamorfoză, desăvârşesc, într-un mod fericit, iniţierea poetului în arta de a înfrânge însingurarea, de a medita asupra pustietăţii sufleteşti, de a-l determina să se substituie într-o ,,cheie pentru poarta marelui labirint” situat pe ,,ţărmul fără nume”: ,, […]/ Eram într-o coajă de lotcă, lăsând câte puţin din mine fiecărei clipe,/ până ce lopeţile s-au împotmolit în trupul gheţarului păscând,/ câmpiile de ape, cu o descătuşare înspumată…” (Ţărm fără nume).

Poemele lui Titu Dinuţ au aspectul unor sentinţe lucide şi definitive, decantate în meditaţi ezoterice, unde transpare exultanţa unei stări de idealitate în care predomină fantezia şi delirul oniric: ,,De câte ori te-am căutat la marginea unei dumbrăvi de vis,/ nu purtai umbră, nici cuvânt.// Era ceva care se străduia/ să pună la loc frunzele doborâte de vântoasa toamnei.// Acolo am aflat chiar şi o poartă/ al cărei prag am vrut să-l trec.// Nu intra! mi-a poruncit un glas care părea să fie al tău.// Aici sunt doar prenume şi strigăte de luptă,/ râuri bolnave de seceta mustrării.// Atunci am ales luna trenând între vestale/ şi nişte păsări de vânt legănându-se în propria singurătate…” (Umbra măruntă a somnului), sau: ,,Păşesc pe visul cu îngeri şi planeţi,/ fără Voltaire, Kant, Brueghel, Schiller sau Marcel Proust,/ toţi orbii din cetate intonează lumina,/ din stampe sunt catapultate fresce cu lilieci./ […]/ Înaltă este umbra meandric răsucită/ după toane de gând cupid şi făurar/ prin văzduh încurcând norii din sentimente./ Improvizez starea de păsări care plouă/ peste facerea lumii cu strănut de nisip…” (Semănând ape, să răsară valuri).

Captiv perpetuu al unui logos pragmatic, de poieticitate, Titu Dinuţ în-făptuieşte, în volumul Aşteptând salamandrele, o re-scriere, utopică am spune, a unei lumi spirituale, amniotică, guvernată de harul creaţiei. Privită prin grila canoanelor ce le incumbă postmodernismul, poezia lui, rafinată şi stilistic distinctă, recomandă, dacă mai era nevoie, un creator cu vocaţie, preocupat să-şi împrumute experienţele poetice celor care încă mai cred în rostul existenţei: ,, […] Unii trăiesc însă fără vreun ideal,/ scria mai dăunezi Seneca,/ fără vreo ţintă trec prin lume,/ ca firele de paie pe râu” (Telurică).