Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Întrebări despre interior/ exterior cu pictorul Marcel Bunea

        de Cătălin Davidescu

Înainte de orice expoziţie există lungi discuţii între curator şi artist, în acest parteneriat ambii asumându-şi rolul de a da un anume sens creaţiei. Întrebările, răspunsurile, ideile sunt cele care conturează individualitatea fiecărui artist. Pornind de la această premisă, în parteneriatul dintre mine, în calitate de curator, şi pictorul Marcel Bunea, cu ocazia proiectului expoziţional Tăceri articulate, realizat la Muzeul de Artă din Craiova, am stabilit ca textul curatorial-explicativ să nu mai existe în forma sa acreditată, ca o motivare a proiectului. Acesta este substituit de un interviu, ca încercare de a face proba „exerciţiului de sinceritate”. Întrebările se referă la parcursul artistic traversat de Marcel Bunea, la raportul creaţiei sale cu lumea şi cu lumea artistică. În fapt, este vorba de o convenţie, bilateral agreată, unde curatorul, prin intermediul chestionarului, încearcă să contureze un portret cât mai complex al artistului şi, desigur, artistul are libertatea de a nu răspunde sau de a evita răspunsul la unele dintre întrebări, acceptând faptul că orice evitare va reprezenta ea însăşi un răspuns. Având în vedere spaţiul, inevitabil limitat de care dispunem, vom reda doar un fragment din textul apărut integral în catalogul expoziţiei.

–De-a lungul creaţiei tale ai parcurs diverse perioade de cercetare de la ciclul de debut, cel al „Nefârtaţilor”, şi până azi. Cum s-a conturat acest parcurs?

– Parcursul cercetărilor mele a fost unul sinuos, dar încărcat de autenticitate. N-am făcut, voit sau nevoit, nici un compromis, nici politic, nici estetic. Mi-am urmat calea proprie încă de la început. Trecerea de la figurativism (subiectiv şi oarecum critic, ciclul „Nefârtaţilor”), la o lume abstractă, precum lucrările mele din ultimii ani, a fost şi este unul la fel de autentic (cum se vede şi în actuala expoziţie „Tăceri articulate”, deschisă la Muzeul de Artă Craiova). Termenul Nefârtaţi l-am găsit în anii ’80 într-o carte a lui Romulus Vulcănescu, Mitologie română, cred. El desemna la Romulus Vulcănescu un fel de Vameşi ai văzduhului. Pentru mine, el s-a transformat în Nefârtaţi (pentru că nu eram deloc frate cu ei, cu opresiunea şi lipsa libertăţii). Am extras termenul şi i-am dat alte conotaţii. Astfel, Vameşii văzduhului s-au transformat în Nefârtaţi (Ne fraţii mei).

În concluzie, calea pe care am urmat-o, aş putea-o numi generic „Drumul spre abstract”.

– Ce te-a determinat să nu abordezi temele clasice ale picturii?

– Fronda... A gândi cu capul tău, a fi diferit, a fi lucid şi vertical! Iată câteva din criteriile de bază după care mă autoevaluez şi evaluez orice alt artist.

Înţeleg că trăim într-o lume interconectată... dar nu sunt de acord cu „găştile” care „calcă pe gât tot ceea ce nu înţeleg”, în numele Sincronismului (de altfel, concept lansat de Lovinescu). Am convingerea că lucrurile se vor schimba. Că ADN-ul României este unul bun.

Mai cred că arta românească trece printr-o perioadă de emancipare. Centrele mari de putere: S.U.A., Germania, Rusia, Franţa, Italia etc. nu mai au o influenţă atât de mare ca în trecut (anii ’20- ‘80 ai secolului al XX-lea). Sper!

Hai să fim cinstiţi: Arta românească nu are tradiţie decât în zona picturii murale (religioase). Primele picturi „laice” apar foarte târziu, pe la jumătatea secolului al XIX-lea. De aici, cred, şi decalajul actual...

– Crezi că fenomenul artistic conţine primii germeni ai mondializării, în sensul că, de mai bine de un secol, există tendinţe artistice care au reuşit să devină dominante, transgresând toate frontierele şi, în acest sens, cum îţi vezi propriul demers vizual?

– Dac㠄mondializarea” la care te referi nu înseamnă şi îngenuncherea ADN-urilor naţionale, atunci pot spune că şi eu cred în viitorul ei. Dar ştiu că ea se referă în primul rând la economie. „Sincronizarea cu orice preţ” sau mondializarea înseamnă să nu mai crezi în naţia care te-a născut şi crescut. Ceea ce nu-mi doresc. Şi pentru că poziţia în genunchi în faţa oricăror centre de putere este de nedorit. De nici o parte.

Cred că există trepte de dezvoltare diferită ale fiecărei naţiuni..., chiar dacă termenul de naţiune pare a fi desuet. În timp ce inteligenţa artificială se dezvoltă nestăvilit, conştiinţa umană rămâne una primitivă. Conştiinţa fiind sentiment + sensibilitate + raţiune constructivă. Probabil că omenirea va insista pe dezvoltarea conştiinţei umane, iar inteligenţa artificială nu o va lua înaintea ei, rezultatele urmând să fie văzute.

Paradoxal, într-o lume tot mai interconectată, individul este tot mai singuratic.Omenirea este încă dominată de tirani care aduc sărăcia, lipsa transparenţei, în numele unor interese meschine. Iliberalismul, după o îndelung㠄experienţă liberală”, îşi face loc aducând mai multă mizerie şi sărăcie, adică dictatură. Ştiu că istoria nu s-a scris şi nu se va scrie cu „dar”... „dacă”...Parcă la un semn a dispărut şi din artă lumina interioară, construcţiile pozitive, sau liniştea atât de necesară dezvoltării. Singura noastră şansă de a nu trece istoria pe lângă noi fiind pacea şi dezvoltarea reală. Totul pare agitat, complicat şi agresiv. Şi asta în numele cercetării. Irelevant este cuvântul de ordine pe care mulţi îl simt şi care poate aduce catastrofe sociale nemaiîntâlnite.

Ne aflăm în perioada marilor prefaceri tehnologice cu reale consecinţe pozitive. Tehnologia, biotehnologia şi inteligenţa artificială vor schimba, probabil, radical relaţiile între oameni.

– Având în vedere experienţa ta didactică, în calitate de mentor al mai multor generaţii de tineri artişti, cum ţi-ai raporta propria creaţie la ceea ce se întâmplă acum în artă?

– A fi profesor, a preda, în cazul meu la UNArte, nu înseamnă neapărat a fi şi mentor al tinerilor viitori artişti. Este o minunată întâmplare când asta se petrece..., pentru că a fi mentorul unui tânăr înseamnă, în primul rând, comunicare, apoi „afinităţi elective”, aş completa şi culturale. Precum şi multe altele... Când se întâmplă asta este şi pentru mine o revelaţie, dar şi pentru ei. A pune suflet, a te implica, a încerca să pătrunzi în sufletul lor şi chiar a-i ajuta să devină artişti este, cred, datoria oricărui profesor care crede în menirea asta, o profesie foarte, foarte grea. Le repet uneori, parafrazându-l pe poetul clujean Ion Mureşan, că Pictura e mai grea... Pentru mine învăţământul nu este o sinecură, iar a te implica sufleteşte este o condiţie indispensabil㠄meseriei” de profesor. Un tânăr artist este unic şi irepetabil, motiv pentru care încerc să-i canalizez spre zone artistice proprii, foarte sincere, deci! Pornim întotdeauna de la studiu clasic, cărămidă a artei lor viitoare, apoi îi canalizez spre un drum al lor, spre un drum propriu. Este, cred, nevoie în aceast㠄meserie” de informare la zi, precum şi de cunoştinţe psihologice actuale.

– Care crezi că ar trebui să fie relaţia artei cu piaţa? Este un rău necesar? Pot fi cotaţi artiştii şi în afara acestor mecanisme capitaliste? Vezi ca posibilă evoluţia artistică ignorând piaţa contemporană de artă?

– Voi răspunde „provocărilor” tale, punctual. Cred cu o convingere neabătută că oricare artist, indiferent de locul în care s-a născut, este în structura lui intim㠖 liberal (nu în sens partinic). Cu alte cuvinte, autonomia, libertatea, independenţa lui sunt un fel de „date de naştere”. Mai cred că artistul propune o lume şi că lumea începe şi se termină cu el, cu arta lui. Piaţa, mă rog, piaţa de artă, este după câte cred, un rău necesar... L-aş cita pe Churchill care îi spunea lui Stalin că economia de piaţă este rea, dar alta mai bună nu există (citat aproximativ). Asta deocamdată. Y. N. Harari zice undeva c㠄cei care stăpânesc datele stăpânesc viitorul”. Bine zicea! Statul nu poate fi niciodată asimilat „pieţei de artă”, iar piaţa de artă nu consider că aparţine capitalismului ca sistem (social). Pentru mine este clar c㠄piaţa de art㔠manipulează. Nu întotdeauna obiectiv. De regulă impunând ierarhiile artistice în funcţie de propriile interese pecuniare.

Nr. 07 / 2019
Şedinţa Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România din data de 17 iunie 2019

FestLit Cluj 2019

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Gala Premiilor Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2018

Nominalizări la Premiile Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2018

Săvîrşeşte lucruri socotite minore (2)
de Gheorghe Grigurcu

Festivalul Naţional „Garabet Ibrăileanu“, ediţia a II-a

Papa şi noi
de Adrian Popescu

Noii dadaişti
de Nicolae Prelipceanu

Balcanii şi legenda pateului de gâscă
de Mihai Ghiţulescu

Eros şi psihanaliză. Şi iubire
de Cristian Pătrăşconiu

Vânătorul de năluci
de Daniela Micu

Lumini şi umbre suprarealiste
de Gabriel Nedelea

„Complexul“ fanariot în epoca paşoptistă
de Gabriela Gheorghişor

Cum exist㠄omul lăuntric”?
de Ioan Alexandru Tofan

„Romii sunt fluiditatea însăşi. Istorică, existenţială, spirituală”
de Mirel Bănică

Marele Vishnu
de Dumitru Ungureanu

File de viaţă şi de carte
de Aura Dogaru

Baladele extatice ale vikingului gorjean: „Să bem, prieteni, de la A la Z”
de Ştefan Vlăduţescu

Despre intenţie şi rezultat
de Dan Ionescu

Pe urmele timpului fără timp
de Florian Copcea

Orizontul melcului
de Florin Logreşteanu

Dany Laferrière – Autoportretul Parisului cu pisică
de Maria Tronea

Viaţa adevărată e o călătorie interioară
de Viorica Gligor

Argumente pentru europenism

Stranietatea dublului şi psihologia minciunii
de Gabriela Rusu-Păsărin

Dincolo de limita aceasta biletul îşi pierde valabilitatea
de Romain Gary

Întrebări despre interior/ exterior cu pictorul Marcel Bunea
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri