Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Iubire caniculară

        de Dumitru Ungureanu

Zilele astea de iulie torid te îmbrâncesc să-ţi pierzi raţiunea, dacă n-ar fi domolite de răcoarea nopţilor, etichetate într-o parte a lumii drept boogie nights. (Nu-i trimitere la filmul blamadulat, ci la muzica boogie, în vogă pe la mijlocul secolului trecut, al cărei farmec desuet te prinde parcă mai lipicios în asemenea context năduşit.) Unii suferă depresii crunte, neaflând odihnă şi recuperare după truda prost remunerată. Alţii, accidentaţi de insomnie, aleg drept „tratament” licori uşoare, de calitate onestă. Spre miezul priveghiului, băutura scoasă din beci şi consumată la lumina becului galben ce adună muşte şi ţânţari, pe o terasă, îşi dezvăluie savoarea impudică şi ţeapănă, care-i făcea pe antecesorii noştri să o numeasc㠄vin de viaţă lungă”. Un difuzor sprinten, pus la volum discret, să nu alunge misterul şi constelaţiile de pe bolta senină, revarsă muzica de inimă albastră, aleanul singurătăţii seculare în care te simţi împins cu forţa şi lentoarea ce mişcă barele de grafit în reactorul nuclear. Trupele pe efigia cărora poţi jura credinţă zeului rock – Pink Floyd, Mahavishnu Orchestra, Sex Pistols ori Frank Zappa – îşi pierd momentan autoritatea şi cedează microfonul uneia aproape necunoscute, deşi oricine o aude parcă-parcă îşi aminteşte ceva: Canned Heat.

Tinerii încă neinformaţi de azi pot suferi un şoc mai puternic decât cel primit la confirmarea primei corijenţe, ascultând un album inteligent ales din bogata discografie a celei mai culte şi longevive trupe de blues. (Ceva asemănător li s-a întâmplat deunăzi unora, într-un club de dans, la versiunea remixată de Patrick Cowley a piesei I Feel Love,cu Donna Summer, o ilustră necunoscută pentru toţi.) A fi cult în epoca internăucă pare contrariul chestiilor cool; a transmite o stare emoţională, însă, nu-i ceva la îndemâna multor bine vânduţi interpreţi cotidieni. Inaptitudinea funcţiona şi pe vremuri. Să cânţi pentru public înseamnă câteodată să-ţi scuipi plămânii la propriu, cum au păţit-o nişte bluesmeni. Sau să mori pe scenă, ca Bob „The Bear” Hite, solistul de 140 kg al trupei Canned Heat, ucis de-o liniuţă de heroină, trasă din greşeală. Sau să te sperii, încât să renunţi la concerte, ca Beatles. Sau să ai tentaţia sinuciderii, împlinită cu luciditate de Keith Emerson şi cu mintea melasă, după lungi doze şi supradoze stupefiante, de atâtea comete show-biz, dar bănuită pe nedrept la Alan „Blind Owl” Wilson, celălalt component al trupei caniculare, mort în somn sub un sequoia, probabil asfixiat de regurgitaţie.

Când este vorba despre vedete pop-rock, intrate în legendă şi din cauza morţii lor, Jimi Hendrix şi Janis Joplin împing involuntar în uitare figura tragică a lui Alan Wilson, de-o seamă cu ei. Născut pe 4 iulie 1943 şi decedat la 27 de ani, pe 3 septembrie 1970, absolvent al Universităţii din Boston, documentat şi doctorand în bluesul de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, chitarist de mare fineţe, vocalist cu timbru unic în peisajul blues-rock, muzicuţist atât de bun încât a fost invitat să-l acompanieze în studio pe Son House, un „tată al bluesului” din Delta Mississippi, aranjor şi solist a două dintre cele mai iubite imnuri flower-power, Going Up The Country şi On The Road Again, ecologist şi practicant al traiului campestru – ce-i lipsea lui Alan Wilson să devin㠄legendă”, precum ceilalţi doi congeneri? Firea lui introvertită, predispusă la depresie şi stângăcia în lume, adăugate la deficitul de vedere ce i-a atras porecla de „Bufniţă oarbă”, posibil şi alte cauze ascunse, nu erau de natură să-l propulseze în avanscenă, unde merita. Totuşi, să fii neglijat până şi de cel pe care l-ai ajutat (John Lee Hooker, bunăoară) e o ingratitudine necompensată de nimic.

Am auzit (de) Canned Heat în 1971, pe un EP Electrecord, cu patru piese preluate (prin ce îmbârligătură de contract?) de la Radio Luxemburg. I-am reîntâlnit pe CookBook, disc din 1969, adus de un prieten chiar din SUA, unde fusese prin 1978 la perfecţionare ca medic veterinar (modelul unui personaj din romanul lui Constantin Ţoiu, Însoţitorul). Le-am dedicat un capitol în cărţulia 10 legende ale bluesului (1997, Editura Marineasa), şi nu mai ştiu câte articole nedomolite de răcoarea vreunei observaţii critice. Este ca-n iubire: cum să-i reproşezi ceva femeii vieţii tale, deşi nu totdeauna are dreptate în cele ce-ţi impută? Că am colecţionat toate discurile picate în mână, pare redundant să adaug, însă e tot ca-n amorul fatal: nimic nu te înjoseşte ca să-ţi demonstrezi fidelitatea. Nici cheltuiala peste posibilităţi n-a lipsit din coctailul „iubirii” mele. Două discuri –Living The Blues (1968) şi Live at Topanga Coral (1971), probabil chintesenţa realizărilor cannediste, m-au costat cât alte şase. Abia le-am ascultat de vreo două-trei ori pe fiecare, însă dorm mulţumit cu ele în raft.

Un dram de luciditate m-a împiedicat să-mi tatuez numele trupei care îmi place mai mult ca oricare. Nimeni nu-i perfect, nu?

© 2007 Revista Ramuri