Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Postmodernismul şi canonul

        de Gabriel Nedelea

În 2013, Editura Spandugino a iniţiat publicarea Operei lui Virgil Nemoianu, ceea ce ar fi trebuit şi trebuie să redeschidă importante discuţii şi analize despre statutul literaturii şi al studiilor literare în contemporaneitate, despre autonomia şi arheologia heteronomiei acestui domeniul al umanismului. Volumul al nouălea conţine lucrarea Postmodernismul şi identităţile culturale. Conflicte şi coexistenţe, apărut prima dată în limba engleză în 2010 (la The Catholic University of America Press, cu o primă ediţie românească în 2011, la Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi), în care unghiul perspectivei este unul foarte larg, deschis dinspre filosofia culturii, iar temeiul demersului, clar exprimat în „Prefaţă”, consistă din convingerea c㠄identitatea socială sau personală nu poate supravieţui în absenţa culturii înalte, în cea mai profundă accepţiune a cuvântului” (p. 7). Autorul îşi afirmă, implicit, poziţia conservator-liberală, cu opţiunile teoretice aferente acesteia, „descriind amestecul umanismului estetic în preocupările lumii, precum şi tehnicile de îmbinare a religiosului cu pedagogia” (p. 8). Urmăreşte relevarea „opţiunilor de continuitate” şi modurile de configurare a canonului literar. Propune o atitudine critică anti-deconstructivistă, a cărei „funcţie practic㔠este continua „organizare conştientă a tradiţiei culturale”, cum ar spune Northop Frye, ce conduce la asumarea „condiţionării noastre mitologice”, în viziunea autorului cărţii Marele Cod. Biblia şi literatura, sau religioase, în cea a lui Virgil Nemoianu.

Universitarul american, autor şi al notoriilor lucrări Îmblânzirea romantismului. Literatura europeană şi epoca Biedermeier şi O teorie a secundarului, face încă de la început distincţia între „curentul cultural numit postmodernism” şi „condiţia socială sau existenţială care poate fi descrisă ca postmodernitate”, o departajare fundamentală din moment ce „postmodernismul” îmblânzeşte, în parte, nihilismul „postmodernităţii”, sprijinind supravieţuirea continuităţilor, adică reacţionând împotriva „ridicării (...) scepticismului la rang de doctrină”.

Virgil Nemoianu nu formulează un punct de vedere postmodern asupra postmodernităţii şi a postmodernismului, aşa cum s-a întâmplat în general în bibliografia de specialitate, ci racordează această formă culturală majoră la schimbările de paradigmă ce au precedat-o. Invocă, în acest sens, confruntarea celor două macro-naraţiuni ce au marcat modernitatea: globalismul („atât în varianta sa iluministă, cât şi în cea creştină”) şi multiculturalismul (de origine romantică), cu variantele lor extremiste şi, în contrapunct, cu necesitatea unor discursuri în care să coexiste, să intre în relaţii de complementaritate, şi nu pur antagonice. Filosoful culturii speculează fundamentele pluraliste ale epistemologiei (/ epistemologiilor) postmoderne şi constată c㠄privind postmodernismul într-un fel de izolare obiectivă, descoperim că (...) în măsura în care există libertate de alegere şi un maxim de opţiuni, devine practic imposibil să negi un loc printre acestea gândirii religioase şi valorilor culturale canonice”, din moment ce „chiar logica postmodernismului cere prezenţa simultană a identităţilor şi continuităţilor într-un spectru mai larg de posibilităţi” (p. 32). Decurge natural c㠄fie şi neintenţionat, postmodernismul se bazează pe un număr inevitabil de piloni de susţinere ai tradiţiei”. Aş aminti aici şi de afirmaţia lui Virgil Nemoianu, cu valoare axiomatică, dintr-un interviu acordat lui Daniel Cristea-Enache în 2001: „Postmodernismul, dacă e relativizant cu adevărat (iar nu o formă vicleană de tiranie intelectuală), trebuie să fie relativizant şi faţă de sine însuşi. Să admită că e un fenomen trecător. Interesant, poate chiar plăcut, dar categoric trecător. «Canonul» – de fapt valorile estetice, iar esenţialmente umanismul literar însuşi – e un fenomen mult mai durabil” (în Adevărul literar şi artistic, nr. 565/ 2 mai 2001). Cartea de faţă dezvoltă această idee-cadru, verifică modurile în care îşi pot supravieţui una alteia cele două forme de cultură şi de gândire, posibilităţile de intersectare şi de sinteză. Mai exact, interoghează posibilitatea unei gândiri tari într-un moment ce pare să fie „Endzeit”, o „fază final㔠cum însă au mai fost, de unde şi analogiile cu începutul secolului al XIX-lea.

Deşi o astfel de viziune e pândită te tentaţia unui model centralizat, imuabil şi închis, de forme de elitism retrograd, există linii teoretice prin care se evită, în general, astfel de sisteme ce n-ar putea duce decât la implozie. Gândirea canonică nu exclude schimbarea, transferurile bidirecţionale dintre centru şi margine, energiile şi forţele „secondarului”. Teoreticianul ne asigură, în acest sens, amintind de concepţia lui T. S. Eliot despre dinamica tradiţiei, că: „Reglările permanente din sfera canonică sunt o forţă internă mult mai puternică [decât presiunile externe]. Cei care stabilesc comunicarea dintre organele interne ale canonicităţii şi presiunile din afară nu sunt în primul rând cărturarii, ci noii scriitori şi noile opere, adică producătorii evenimentelor estetice. Ei sunt cei care colectează influenţele exterioare (politice, sociale, religioase etc.) şi le procesează sau le adaptează la modelele de sensibilitate, imagerie, valoare şi cunoaştere (sau la tipul de exerciţiu de nuanţă şi imperfecţiune) care au şansa să pătrundă în lumea canonică şi să pună în mişcare seria de efecte indirecte care, la rândul lor, pot sau nu să modifice structurile canonice existente” (pp. 203-204). Pe astfel de argumente se reafirmă autonomia literaturii.

Concluzionând că actul canonizării „e în primul rând un proces democratic” (p. 212), teoreticianul elimină scenariile etatiste, imputate de adepţii postmodernismului, şi mută discuţia de pe stabilirea conţinuturilor pe mecanismul propriu-zis, pe capacitatea operei de a „crea durabilitate şi transcendenţă estetică”, de a răspunde unei succesiuni de mutaţii ale gustului şi de a întâmpina voinţa de sens a cititorului. Rolul central îi revine întotdeauna creatorului: „Scriitorii sunt, de fapt, cei care reprezintă simultan atât comunitatea, cât şi elitele, precum şi locurile în care aceste entităţi se întâlnesc şi se combină în moduri creatoare, deschise spre viitor” (p. 214). Aşadar, instituţiile mediatoare trec în plan secund, ele nu intervin decât în mod secundar asupra canonului, întocmind, de fapt, numai liste curriculare, care, eventual, îl reflectă.

Cred că autoul subestimează impactul istoriei şi criticii literare, probabil cu bună ştiinţă, pentru a evita discuţiile despre unul dintre jocurile de putere acuzate de postmodernişti în această problemă. Chiar dacă independent de spectrul larg al influenţelor contextuale, ideologia, fie ea şi pur literară, există, iar discursurile de gradul al doilea o amplifică inclusiv în întreprinderile lor deconstructiviste.

Virgil Nemoianu reia, pentru stabilirea rolului literaturii – care se manifestă ca domeniu al cunoaşterii doar prin configurările sale canonice, ideea centrală din O teorie a secundarului, pe care o sintetizează în următorii termeni: „Literatura în substanţa sa internă estetică se opune vitezei şi unilateralităţii nemiloase a progresului istoric. Doar literatura cu domeniile sale larg canonice permite şi chiar cere nuanţări, digresiuni, amânări şi recunoaşterea imperfecţiunii. Literatura e cea care aduce heteronomie şi alternativă. Atacurile la adresa literaturii – sub masca ofensivelor împotriva canonicităţii «hegemonice» – nu sunt revolte, ci operaţiuni de represiune şi lichidare. Conversibila etichetă elitistă ascunde scopul mai sinistru al ştergerii diferenţei. În acelaşi timp, literaritatea canonică funcţionează ca supapă a nevoii înnăscute de memorie şi tradiţie. A bloca această supapă e la fel de nesănătos ca orice altă formă de represiune; a o lăsa să funcţioneze e ca un vaccin împotriva unor mult mai periculoase tendinţe sociale de stagnare şi regres” (p. 224). Pentru că literatura creează spaţiile şi cadrele cele mai solide ale lucrului cu virtualităţile şi ale naraţiunilor identitare. Determină timing-ul progresului, cum, bunăoară, sugera şi Maiorescu în disertaţiile sale despre modernitate şi despre sincronism.

Or, în absenţa acestor dimensiuni, studiile literare îşi pierd obiectul, iar identităţile culturale devin imposibile. E imposibil de imaginat un grad zero al canonului, dar nici politicile create în jurul său nu pot fi negate. Aşadar, cartea de faţă este, înainte de toate, o temeinică pledoarie pentru studiul literaturii, iar premisele sale subzistă inclusiv în formele de rezistenţă generate din interiorul său, a ipostazelor metacritice adverse şi a semiozelor negative. Formularea unui punct de vedere ca cel al lui Virgil Nemoianu, deloc singular, este necesară, deopotrivă, cu cel contrar, fiindcă din concurenţa şi coexistenţa lor apare echilibrul.

© 2007 Revista Ramuri