Obsedat excesiv de mesaj, cu siguranţă spre a imprima tumult, dramatism şi armonie poemelor, poetul refuză canonul gramaticii, sugerând, evident, că vechile forme de construcţie poetică nu mai pot ţine piept spontaneităţii şi că, imprevizibil, ne putem forma şi o altă idee despre poiesis: ,,alungând somnul de după-amiază i-am spus billy/ băiatule/ toate literele săpate în piele nu spun nimic/ nici tata nici mama adormiţi sub albia râului/ de azi pe mâine povesteşti/ zile care îşi explodează în faţă apoi nopţile/ insomnia ascunse sub paloarea lunii/ câteva linii din ce în ce mai subţiri/ […]/ aş fi zis că soarele bătrân îmi va spăla limba/ rămân zile în şir fără femeia galbenă/ fără să scriu nimic despre mine ca despre fratele meu// strivesc strigătul sub măşti violete” (Billy), sau: ,,nu-i totul un joc pe cearceaful de mătase/ te întreb cine aruncă în vânt cenuşa atâtor zile/ mărgele de sticlă parfumul din oglindă evantaiul/ dovezile dragostei risipite nonşalant/ urmele noastre dovada că am iubit am trădat iar/ am iubit/ flămând ca un lup de tine/ să mai pot visa mi-ar trebui matilda cea plină de cârpe/ păpuşa cu rochie zdrenţuită care nu spune nici/ Mama nici tata/ […]/ dar oare cine cântă cine fredonează neîncetat în noapte/ de sub zidul prăbuşit/ firul de sânge care se scurge nu înseamnă nimic/ nu ne ajunge din urmă/ nu ne mai sperie matilda/ o cârpă aruncată în foc/ pe un colţ de pagină am scris şi-am tăcut/ toate acestea vor fi spuse în cele din urmă” (Am scris şi-am tăcut).

Efectele non-eclectismului detectat din abundenţă în texte reliefează faptul că fantezia autorului lor este pe cât de inepuizabilă pe atât de criptică, chiar dacă este materializată în plăsmuiri care se văd sau sunt ascunse de alţii, contrazicându-l în acest fel pe Charles Baudelaire care susţinea că ,,fantezia descompune”, adăugăm noi, referinţa livrescă prin jocul epic de tip puzzle: ,,de azi înainte plata se va face în sâmburi/ argintul e doar al săracilor/ cerul albastru fixat deasupra noastră de cuiele/ domnului/ suntem două lacrimi care se scurg pe o halbă cu bere rece/ sau poate ploaia/ de dinaintea noastră// ai sau nu ai/ proteza dintre cuvinte/ scos din uz şi aruncat în tăcere// departe de ochii lumii/ ascuns de frivolitatea capitalei sentimentale/ trofeul fricos râde de vânător dar se aşează/ cuminte/ în bătaia puştii” (Lacrimi gemene), şi: ,,stăpânii vor veni de sus locul va fi nepăzit/ ultimii dragoni aurii s-au lăsat răpuşi cu săgeţi de carton/ când vor înţelege ceea ce spuneam voi fi departe/ sunt paznici peste tot dar sunt doar umbre/ dragostea rămâne în urmă agăţată în spini ca o cămaşă de copil/ maşinăria infernală care e viaţa n-o pot îmblânzi/ nici dacă aş fi o mie de zile orbul din zaphyntos// se vede că eşti îngrozit de tine…” (Decalogul fericirii se opreşte la şapte).

Discursul, de altfel, epic şi polifonic, reflexiv şi estetic, dând impresia falsă a unei dezordini sintactice, pune bazele unor ficţiuni utile, decupate cinematografic dintr-o realitate reificată, totuşi, poetic. Actul de imortalizare instantanee a timpului grăbit, fără răbdare, oprit ca o privire de o clipită pe lucruri, peisaje, reflecţii intertextuale, desubstanţializează diegesis-ul compoziţiilor, transferându-l în planul unui cyberspaţiu scriptural: ,,aştepţi în gară până pe-nserat/ visezi să recuperezi sfertul de ceas/ prin cartiere pe lângă blocuri locatarii stropesc/ grădinile la metru pătrat fumezi/ ea vine întotdeauna la şapte/ azi nu a venit// o tuse alergică trezeşte gara la viaţă” (Ea vine întotdeauna la şapte), şi: ,,ieri a plouat/ pe ziduri dâre fine de ciocolată au scris/ un basm neauzit de niciun copil/ te-am strâns la piept şi parcă aşteptam/ un înger îmbufnat să ne citească în ceaşca de cafea/ ne-a citit versuri/ ne-a mângâiat/ […]/ niciodată n-am vrut să decupez fotografii…” (Te-am strâns la piept şi parcă).

Exploatarea echivocă a resurselor prozodiei validează alinierea lui Mihai Firică la un barochism subtil, exprimat în acelaşi stil de extracţie postmodernă, idiomatică: ,,ne vom cunoaşte joi la început de noiembrie/ voi citi în aburul cafelei împletit între noi/ ne vom regăsi sub un clopot de tăcere şi pasiuni/ strunite// câinele taie orizontul şi râd// noiembrie nu e de noi/ mă surprind tresar şi privesc înapoi/ ţin în palmă urma unei feţe palide şi triste/ petale de violete sub tălpi/ respir şi rezist// flori galbene aerul mov/ frunze uscate şi frig/ ne vom cunoaşte joi// mâna absent şi rece se plimbă alene prin păr” (Joi la început de noiembrie).

Aşa se explică de ce Mihai Firică, antamând o adversitate referenţială faţă de relativizarea mitului existenţei, investeşte scriitura cu o funcţie catalizabilă care, prin urmare, îşi respinge, în aparenţă, autorul: ,,voi pleca dar va pleca şi ploaia/ dragostea şi cele o mie de petale de care se leapădă/ vântul/ tineri altădată tăcuţi/ părul răvăşit ceva se mişcă prin aer/ un păianjen cu picioare de sticlă/ ceasul zdrobit/ frica de atingerea ta îmi striveşte pieptul/ să cazi n-ai decât să cazi/ râzând/ pui mâna pe rană// tu eşti un arici mic dar ce spun eu… un arici/ mai mult o adiere respiraţia în dimineaţa însorită/ când ai zâmbit” (Ultimele zile şi viaţa de după), legitimând presupunerea că new poesis, pe parcursul evoluţiei sale diacronice, demonstrează necesitatea renunţării la sacralitatea arhetipurilor narative proprii avangardei post-modernităţii. Montajul imaginilor supuse unei noi orientări lirice, chiar dacă sugerează un simplu fetiş, instituie paradigma unui eu dadaist, care pare să îşi fi subminat identitatea: ,,timp picurat/ străbat câmpia ascunsă în ceaţă sunt calm/ tresar doar când jose saramago se deschide la/ pagina 22/ astăzi este 22 şi pare că nu ne grăbim/ o ceaşcă de cafea şi în rest nimic/ deasupra tuturor văd focul/ oare după asta ce aş mai putea simţi/ jos foc în cer foc mistuiţi de spaime/ doi tineri se ridică îmbrăţişaţi şi pleacă/ după alţi 32 şi câţi vor urma număr minute şi aflu/ 60…” (O cafea cu Jose Saramago).

Dezavuarea mecanismelor clasice de creare a poeziei indică, la Mihai Firică, o preocupare insistentă de a păşi peste pragul fiinţării po(i)etice, dejucând parţial mitizarea anistorică cu care ne-au obişnuit generaţiile de după Gellu Naum: ,,îmi ţin respiraţia/ ascult/ tu nu poţi fi prea departe/ aşteptare durere şi frică/ m-am frânt de la mijloc şi fraza retezată de buzele/încleştate/ până ce oasele mele lustruite aşezate pedant/ încă o cutie goală de medicamente şi pe urmă/ nimic/ aşa te aşează răbdător între clasici/ pe rafturi ca într-un cavou primitor” (Pictură neînrămată). Revenind la manierismul practicat de poet în producerea revelatoare/exuberantă a actului creator putem susţine că ars poetica lui Mihai Firică exorcizează limbajul: ,,mă urmăreau cu privirile lor ucigătoare/ şi tot ceea ce-mi spuneau era notat într-o carte/ file ruginite şi sparte/ fiecare cuvânt rămânea în urmă/ un scrâşnet de unghii care se rupeau/ spaimă amestecată cu rugină/ în stânga mea se deschidea cerul/ răneau străinii cu povestea lor/ din cartea niciodată deschisă au spus/ despre cum gândesc păsările/ despre visul ratat de a zbura/ secunda în care te înalţi din pământ// şopteşti şi spaima îţi dă frisoane/ cristale sub piele şi oase putrede/ dar îţi repeţi în vis/ la picioarele lumii diamantele nu au preţ/ aici sunt eu în urmă tot eu…” (Visare de zbor).

Prin urmare, în poezia lui Mihai Firică, un exponent al ,,talibanilor” lirosofi care participă la reformarea decentă a liricii româneşti actuale, întâlnim o lume ficţională, e drept, contorsionată stilistic, în care realitatea este abolită, accentuând în acest mod dimensiunea ontologică, contrastivă, a mimesis-ului: ,, […]/ într-o seară mi-am imaginat cum se sfârşea lumea/ am închis ochii tremurând în poala lui dumnezeu/ flori de orhidee s-au deschis fără lumină/ cu spaimă am strigat să piară lumea/ părinţii mei zdrobiţi de munţi de sare şi îngropaţi/ în mare/ şi ei şi ceilalţi/ lumea e un ou o sămânţă în piatră/ închis în necredinţa că zorii nu vor veni/ copilul ce nu se naşte/ plânset neauzit/ n-am să mai cred că mâna mamei îţi odihneşte/ tâmpla/ îţi ia fierbinţeala se scurge în pământ/ am să tac nu voi mai scoate o vorbă/ gura pecetluită cu pietre/ de azi cuvintele sunt blestemate/ înmormântate în carnea altădată tânără/ împărţită la sclavi” (Muzica dulce-amăruie). Riscând o concluzie firesc emoţională, putem susţine că poetul nu numai că se află înlăuntrul spaţiului metaforic, (i)mediat, al poeziei, dar şi că, din ipostaza unui ,,celălalt” (Rimbaud), generează prin cuvinte şi imagini viziuni magice, de neuitat. Este de remarcat inspirata tehnică de inserţie datorită căreia poemele din Ultimele zile şi viaţa de după capătă forme dinamice şi splendoare, metamorfozându-se/multiplicându-se în voci puternice, în măsură să trezească în noi spiritul creaţiei.