Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Construcţia genialităţii: între program şi utopie

        de Ioana Hodârnău

Defazarea literaturii române în raport cu mai toate literaturile occidentale nu a făcut niciodată obiectul conflictelor tranşante în analizele de istorie literară; e o realitate incontestabilă. Studiul lui Adrian Tudurachi, Fabrica de geniu, nu vine să amplifice o zonă saturată de speculaţii ale motivelor acestei întârzieri, ci mizează pe atenta analiză a unui mit de productivitate culturală, acela al geniului, ce reflectă, in nuce, exerciţiul configurării literaturii în secolul al XIX-lea.

Volumul enunţă, multi-faţetat, că precaritatea de care e acuzată literatura naţională pune în scenă un fenomen aparent comun cu toate culturile – ce irup pe parcursul secolului al XIX-lea – acela al construcţiei sistematice a imaginii „geniului”, a „bardului”(termeni obsedant articulaţi în puţinele colecţii de texte cu pretenţii de antologie, dacă e să avem în vedere impunerea unor termeni folosiţi adeseori abuziv ca alibiuri pentru argumentarea literarităţii sau a valorii estetice). Ceea ce propune Tudurachi e o recuperare declişeizată a „începutului de drum”.

Configurându-şi analiza în jurul a trei concepte-cheie, sacralizarea, monumentalizarea, singularizarea, Tudurachi fixează evoluţia conceptului de „geniu”, încă de la prima apariţie a termenului, aşa cum se poate observa în Caracteruri, la Barbu Paris Mumuleanu. Aici, metafora excepţionalităţii nu angajează altceva decât suprimarea decalajelor (în special, raportate la spaţiul francez) prin formularea unui alt mod de a crea literatură, unul bazat pe fundamente care ţin mai mult de o anume tehnicizare programatică a formelor, investind orice resursă lingvistică cu potenţial literar. Aşa cum o înţelege şi Judith Schlanger, spontaneitatea, gradul zero al pornirii „motorului” literar, va fi de acum coagularea posibilităţilor viitoare de creaţie, şi nu expresivitate deja articulată în text („tabula rasa nu e un gol, ci coprezenţă nestructurată a plinului”).

Tot dintr-o recunoaştere, ce se vrea dejucată, a inferiorităţii culturii naţionale, se reclamă şi paradoxul emergent al literaturii „milioanelor”, remarcat în capitolul dedicat sacralizării. Venind pe filonul ficţiunii boemei, implicarea în naşterea etapizată a literaturii a unui număr masiv de scriitori coagulează, în fond, angoasa alipirii de realităţi care să aib㠖 cel puţin – iluzia unei continuităţi (din nou, nevoia racordării la un trecut al creaţiei româneşti ce să justifice spiritul emergent al prezentului). Amplitudinea nomenclatorului de tematizări nu e deloc întâmplătoare: e tot reflexul concurenţei cu sfera străină, presiunea simultaneităţii. Dacă secolele de inexistenţă literară nu mai pot fi recuperate, se va încerca, prin supralicitarea nevoii de profesionalizare a scriitorului, o altă intrare în literar, printr-o multitudine de genuri şi coduri productive – în termenii lui Tudurachi – subjugate unei verticalităţi morale. Pentru „geniu”„nu conta originalitatea ideilor, doar demonstrarea unei iniţieri în ordinea naţiunii, istoriei, [...] să fie în stare să anticipeze sensul în care se îndreaptă istoria, ca să poată conduce societatea”. E tocmai imaginea „bardului mesianic” mai sus amintit.

Analiza autorului studiului e, în acest punct nodal, una profund pertinentă: literatura noastră de secol al XIX-lea e (aproape) un set de valori prefabricate. Nu mai rămâne decât experimentarea cu posibilităţile sale virtuale de combinare, repoziţionarea în raport cu Textul. Modelul odobescian, precum şi cel al lui Alecsandri, secţionat aici, asigură transferul „fabricatelor” în dimensiunea monumentalizării. Reclamându-se de la arheologic (la Odobescu) şi de la folcloric (la Alecsandri), sursele sensibilităţii devin expresia sentimentului efemerului. Apare intuiţia poetică. Aglomerarea textelor cu „mărgăritărele” e însăşi dirijarea esteticului spre atenţia la subtext. Excepţionalul este acum dezideratul utopic al esenţializării, al poziţionării în apropierea unei forme ideale de poeticitate.

Totuşi, constată criticul, abuzul de expresii ale unei genialităţi colective îşi pierde din amploare, atunci când e pus în relaţie cu un alt concept totalizant, „râvna”, înţeleasă ca expresia vocaţiei singularizante (pe direcţia teoretizării lui Max Weber, din Etica protestantă şi spiritul capitalismului). Însă rămâne de observat că această exprimare a vocaţiei presupune şi ea o legătură cu invenţia unei misiuni naţionale. Societatea se construieşte din proiectarea destinului individual pe o chemare a posibilităţii de joncţiune cu o macro-identitate culturală („literatura a fost dată popoarelor dominate ca să îşi poată explora posibilităţile de viaţă, să poată proiecta desfăşurarea existenţei pe mai multe planuri şi în mai multe direcţii”). Propria căutare de sine e pretextul centrării pe reprezentarea omogenităţii naţionale (de unde devine explicabilă şi abundenţa codurilor biografice, ca o fondare a „zelului” naţional pe un traiect uşor dirijabil). Totodată, cum s-a observat în alte cronici, deşi mitologia geniului eminescian este prea puţin argumentată, multitudinea de dispozitive ale genialităţii pregăteşte drumul înspre singularizarea figurii eminesciene. De fapt, ideea excepţionalităţii trece, în logica cercetătorului clujean, de la un spaţiu al comunităţii sociale, la spaţiul autonom al ficţiunii compensative. Se prea poate ca aceasta să fie soluţia: mitul eminescian ce rezistă şi astăzi poate proveni din clivajul produs brutal, în detrimentul exaltării obiectului, înspre conştiinţa autonomă a actului literar, o rupere ce nu era cu adevărat pregătită.

Ceea ce e bine de explicitat, de asemenea, e faptul că, deşi i se reproşează lui Tudurachi o bogăţie de termeni din uzajul post-industrial ori din praxisul economic, de tipul „operaţionalizare”,„dezagregat”, „inflaţie”, ei funcţionează pertinent. Nu trebuie văzuţi ca o adaptare la cadrele specifice secolului al XIX-lea, ci ca o privire critică detaşată de temele vehiculate până în acest moment.

Fără îndoială, Fabrica de geniu e exemplul de studiu care scapă de redundanţa clişeelor interpretative, accelerând discuţia către reafirmarea unor zone mai puţin explorate, chiar de nişă, ale istoriei literare. În mijlocul refuzului unei literaturi considerate desuete pentru maniera actuală de receptare, analiza amintită deschide căi noi de investigaţie, cu alte instrumente decât cele consacrate.

© 2007 Revista Ramuri