Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Ambiguitatea profundă a spaţiului interior

        de Simona-Grazia Dima

Atunci când un amic m-a întrebat la ce vor fi fiind bune visele, am încercat să-i răspund, pentru a-mi da curând seama că, de fapt, nu-l interesa părerea nicicui, rostise doar câteva cuvinte dintr-un monolog somnoros. Am conchis, aşadar, că visele sunt o problemă pur personală, până-ntr-atât încât mintea noastră curge în ele, spre a reizbucni, ca un gheizer, în căutarea unei expresii, a unui sens, a unei autodefiniri.

Raportarea mea la vis a cunoscut o evoluţie, una dorit㠖 de la semn, la ştergerea lui. La început, mărturisesc, îi aşteptam, în fiecare seară, cu o anumită emoţie, hieroglifa, cum m-aş fi pregătit de o sărbătoare, de un ceremonial. Intensitatea acestui simţământ era sporită şi de impresia că, uneori, visam mai puţin sau mai irelevant, din pricina unei oboseli accentuate. Visul aducea cu sine senzaţia răscumpărării: trăiam în fericire câte o zi, sub protecţia unui vis reuşit. Ce însemna oare pentru mine o victorie la acest straniu nivel – izbânda unui vis? Împlinirea consta în balansul dintre implicare şi detaşare. Pe de o parte, experimentarea lentă, savuroasă, delectabilă, a contopirii eului meu noptatic cu scenariul derulat, dacă admitem că visul este eul nostru aflat într-o ipostază specifică, scos de sub restricţii, deconspirat în timp ce-şi etalează vicleniile, scăpat de sub control. Un evantai al conştiinţei deschis (ori închis) altfel. De asta, îmi explic, eram atât de nerăbdătoare la întâlnirea de fiecare noapte: voiam să mă cunosc mai bine, să-mi iau urma şmecheriilor abisale, să mă feresc, în viitor, de capcanele pe care mi le întind chiar ele, să mă rostogolesc înăuntru, în căderi de probă, într-un fel necostisitor. Iată deci al doilea pas, detaşarea.

Oricum, în filmul nocturn derulat, îmi aşteptam vizionarea pulsiunilor profunde, căci numeam naivitate putinţa de a le crede sosite dintr-o altă realitate. Nu, visele nu-mi erau date, gândeam, visele arătau înspre eul meu desfăşurat altfel decât pe timp de veghe, dar în directă conexiune cu această veghe, cu această stare fundamentală de trezie. Dar aici o altă faţetă a mea intră în acţiune şi mă contrazice, ducând investigaţia pe un domeniu imposibil: ce sunt eu? Ce e acela Eu? Este el ceva de ordin subiectiv ori obiectiv? Nu cumva există în noi o scenă străvezie nemărginită, capabilă să includă în sine întreg universul, subiectivul şi obiectivul, aserţiune prin care atingem fruntariile unei religii absolute, punctul unde teologia maxima se îngemănează cu limanul doctrinelor secrete, al ştiinţelor ezoterice, al alchimiei dintotdeauna şi de pretutindeni? Dacă este aşa, dacă acest sine este atât de larg, chintesenţă a interiorului şi a exteriorului, atunci poate că unele vise ne sunt date ca dintr-o aparent altă realitate, ce este, în fond, tot a noastră. Altul devine eu. Şi atunci nu este exagerat să vorbim despre aceste imagini ca avertismente şi premoniţii. Înţelepţii antici vorbeau în Upanişade despre inextricabila continuitate a fiinţei-conştiinţă, fie ea în stare de veghe ori de somn cu vise, apoi de somn profund. Astfel, violenţa visată mă pândea şi în trezia ce urma unei nopţi coşmareşti, la fel cum mângâierea oferită acolo, în virtual, în chip repetat, m-a condus la ideea unei statorniciri afective în fiinţă.

Emoţia n-ar fi existat în absenţa incertitudinii. Nu aş fi aşteptat cu înfrigurare visul, dacă el n-ar fi închipuit, prin sine însuşi, un traseu: de la neştiinţă la cunoaştere, de la ameninţare la consolare, de la anunţarea primejdiei la calmul cîştigat sau la un paroxism al terorii, moment când mă trezeam leoarcă de sudoare, dar convinsă că terifianta revelaţie, dusă până la marginile suportabilului, are să-mi îmblânzească, în mod paradoxal, ziua ce urmează dezbărată, prin vis, de nucleul tare al negativităţii, preluat şi procesat. Sau un traseu al negativităţii pure: ceva tinde să se întâmple, iar asta are o însemnătate crucială. Incertitudinea e atât de plastic regăsită acolo: când visez la nesfârşit că străbat mari spaţii, aflându-mă într-o perpetuă căutare, într-o probă obligatorie, prestată în faţa unor zei orbi, amorfi, cu măşti de obsidian. Cine ştie când şi dacă dârzenia lor se va potoli, spre a-mi reda libertatea?

La nesfârşit, tramvaie şi trenuri, pe care trebuie să le prind. Mă temeam că împrejurări vitrege, interpuse, mă vor face să le pierd. Teama este extrem de puternică. Apoi străbat distanţe enorme pe munţi înzăpeziţi. Nimic decât zăpadă îngheţată, încremenită în forme denivelate şi tăioase, gropi dure, pe care trebuie să calc, sub un cer mohorât, nesupus vreunei schimbări, asemănător celui din picturile lui William Blake. Foarte rar, drumurile mele aveau loc şi într-un anotimp imaginar al opulenţei (nu se ştie: primăvară? toamnă? vară? – căci belşugul sezonului visat e mai degrabă unul fatumic. Egal sieşi, emanând o vorbire tăcută, una a exigenţei maxime. Simt cum această vorbire apasă, ca o spadă, iar profeţia inerentă destinului meu, aceea că sunt vegheată de arcana Sabiei, totodată protecţie şi ameninţare, sugerează că nu-mi va fi iertată nicio mişcare. Din nori se vor năpusti pumnale, mă vor însângera. „Clasicismul”, „olimpianismul” meu sunt aparente. Persoana mea e un râu de muşcături roşii, trăiesc într-o junglă veşnic agresivă. Totuşi, rănile deschise nu au nimic de-a face cu fiinţa mea profundă. Oricând, pot zice. Voi, care mă răniţi, nu aveţi nicio legătură cu mine. În acel moment, mă voi ridica şi voi pleca, îi voi părăsi pe toţi cei care nu m-au iubit şi nu m-au meritat, ei vor rămâne să crească în haloul tristeţilor mele rămase pe loc, în drojdiile confuze ale speranţelor mele, de la marginea vreunei păduri asemenea celei în care, plimbându-se, Georg Trakl descoperea crime odioase şi semne ale uciderii, vorbitoare până la a şaptea generaţie.), al opulenţei, căci versanţii sunt plini de magnifice flori multicolore, devenite însoţitorii mei tăcuţi şi încrezători. Le simt empatia, încurajarea secretă, în vis nu mai subzistă bariere, nici nu e nevoie de formule exterioare (ce pot fi false). La fel cum primesc, fără încordare sau îndoială, binecuvântarea certă, deşi impalpabilă, dăruită de mulţimea solidară a picturilor şi a icoanelor din bisericile unde mă poartă pasul pe tărâmul visului. Biserici perfecte, suverane, de-o curăţie de-a dreptul umană (par oameni travestiţi în edificii), parcă respiră, pe nişte colnice transilvane de o linişte divină, unde cei nevăzuţi sunt atotprezenţi prin spirit.

Dar palatele, cu iradierile lor albastre, purpurii, oranj? Acolo sunt, iar, la mine acasă, sub o înaltă protecţie implicită, dedusă. Deşi nu e nimeni de faţă, pereţii întruchipează vorbirea, ordinea şi luminozitatea încăperilor sunt desăvârşite. Sunt aidoma unor fiinţe vii, ce se autogospodăresc de la sine, pe măsura vieţuirii lor. Poate nici nu e nevoie de nimeni să măture şi să aerisească, vitraliile sunt pelicule precum elitrele de libelule, respiră singure, iar pereţii, cu fresce predominant albastre ceruleum, ar putea fi pictaţi cu praf de pe aripile fluturilor, cred că se ia pe mâini dar se regenerează instantaneu, sensul său nu e efemeritatea, ci concreteţea. Sunt picturi apropiate, una cu sufletul tău, al visătorului.

În vis, trenurile fac totuşi figuraţia cea mai asiduă. Călătoresc frenetic, cu o perseverenţă aspră, ce frizează fanatismul ori disperarea, poate, fiindcă nu am, se pare, de ales. Mă aflu, deopotrivă, în rapiduri, în mărfare, în vagoneţi tip „parcul copiilor”, în compartimente străvechi, îmbâcsite respectabil cu gudron. Am tovarăşi de călătorie copilăroşi – grupuri de ţărani cu poveri şi desagi, privind cu inocenţă spre câte un punct nedefinit, ochiul lor nu vizează niciodată un tărâm lumesc. Visez şi case – foarte înalte, de tip renascentist ori baroc, cu structuri metalice radiale în vârf, spre care înaintez extrem de anevoios, pe scări fără balustradă, ori pe podeţe de lemn improvizate. Mă trezesc uşor înfricoşată de dificultatea ascensiunii.

Dicţionarele mă ajută şi nu prea să decodez semnificaţii. Mă învaţă să văd într-o călătorie cu trenul o apropiată înălţare pe plan social, iar într-una cu avionul, un salt social încă mai spectaculos. Am remarcat că asta se şi întâmplă, dar, în plus, realitatea aplică logica visului. Ori de câte ori am fost luată cu maşina de cunoştinţe binevoitoare, am avut curând parte de succese importante, încât mă sfiesc a mai demarca între viaţă şi vis, ele seamănă mult.

Mai scrie în dicţionar că pleiada reperelor semantice ale casei s-ar referi mai cu seamă la trup. Aşa să fie? Depinde şi de ceea ce eu, visătorul, valorizez prin noţiunea de casă, de preţuirea pe care o acord acestei imagini. Poate că nu mă preocupă trupul, iar atunci casa întruchipează mai degrabă un ideal – cel al sălăşluirii mele în sinele meu profund, în adăpostul suprem, palatul cel mai drag, lăuntric.

Dar ce să zic despre sutele de toalete aranjate în serie, pe versanţii unui deal, un pic părăginite, precum cele de liceu, fără uşi ori acoperişuri, în care vezi câte un om de cultură stând concentrat, fără teamă sau ruşine că e văzut? Am renunţat să descifrez. Într-adevăr, vine o zi când nu mai cauţi semnificaţii viselor, când întreprinderea ţi se pare bolnăvicioasă. Te bucuri de vis pentru simpla sa existenţă, îl deguşti aşa cum este. Dincolo de orice decriptare, plăcerea de a visa izvorăşte din acea concreteţe extraordinară a lui, căreia îi atribui calităţi taumaturgice.

Uneori senzaţia este de prelungire a vieţii curente, alteori de alteritate, ca şi când ai trăi o existenţă diferită, paralelă. Dar cele două se întâlnesc, neapărat, undeva, în această realitate bogată, multiformă, care dizolvă, cu acidul organicităţii, orice perfecţiune rectilinie, orice balustradă cromată, impecabilă. Visele cu urcuşuri pe scări de forma unor alambicate păienjenişuri metalice, cu luciri de un cenuşiu stins, sunt, neîndoielnic, trudnice. Altele anunţă, infailibil, boala, cum ar fi acelea în care mă aflu, de fiecare dată, în ocean, înotând în ape opace, câteodată plonjând în adâncimea unui hău negru, în vreme ce o carte cu pagini galbene (crizanteme?) mi se desfoliau lent, deasupra creştetului, nufăr inutil, în subtilitatea lui, pe când mă sorbea abisul. La vreo două săptămâni după acest vis, unul autentic, a cărui teroare m-a trezit, am fost pe punctul de a-mi pierde vederea. Mi-au trebuit câţiva ani să mă vindec. Boala mea a trezit prea puţină compasiune în alţii, a stârnit însă mult dispreţ (şi o neaşteptată suspiciune: poate mimam boala, mai ştii?), ca şi când îmi anihila întreaga personalitate, de parcă devenisem o frunză moartă, ce trebuia neapărat îndepărtată. Am înţeles atunci că nu ne cunoaştem unii pe alţii, mergem străini prin această lume, în acompaniament de meşteşugite lamentouri pentru cruzimea ei. E crudă, într-adevăr, fiindcă aşa o gândim noi, o proiectăm să fie astfel. Ar putea fi caldă, apropiată, simpatetică. Dacă noi am fi aşa, cu toţii!

Dar ce ascund oare aşa-zisele vise „turistice”, în care se face că sosesc şi mă înghesui în camere vetuste, lipsite de confort, împreună cu turişti suspecţi, un fel de spioni şi tirani porniţi asupra individualităţii, firii, tabieturilor celuilalt?

Chiar şi serbările acestei alte dimensiuni sunt ciudate. Alergam, la un moment dat, pe o pajişte, spre un loc unde se celebra ceva, eram în rochie de vară şi flori îmi cădeau de pretutindeni pe umeri, pe faldurile de mătase, corole mari, voluptuoase, pentru a se preface iute în omizi. Iar pantofii îmi erau luxoşi, de lac ori de mătase, viu coloraţi, cu funde, garnituri de pietre scumpe. Mi-am continuat, încălţată în ei, alergarea, prin vile de cristal podite cu lespezi albastre. Zidurile erau în întregime de sticlă, bătea soarele în încăperile curate, străbătute de bucurie, dar oprirea, ca liman, ca atingere a unui ţărm, nu era una definitivă. Doar un popas.

Vine o vreme însă când, cum spuneam, vezi, în nerăbdarea de a întâmpina visul, aşteptarea porţiei zilnice de drog. O poftă obscură, o lăcomie aparent mai elevată decât aceea manifestată faţă de mâncare, te animă năvalnic, colcăitor (apropo, te visezi de vreo două ori pe an ajuns, pe seară, în oraşe străine şi preocupat să cauţi nişte pensiuni ori, cel mai adesea, bufeturi, prin care hălăduieşti fără să mănânci nimic, încântat doar să priveşti formele şi culorile minunate, plenitudinea arătată exploziv, sărbătoreşte, în bucatele savuroase de legume, carne, prăjituri, creme şi fructe cu înfăţişări artistice). Pui punct dorinţei de a visa şi dormi, într-adevăr, un somn alb, curat, în care visele îşi fac, evident, apariţia, dar într-un mod mult mai discret, nepasional (îţi poţi permite chiar şi să le uiţi, nu te ataşezi de ele, nu aştepţi nimic din partea lor), şi poate că abia acum ele devin realmente obiective, nepărtinitoare, poate că abia acum vorbeşte prin ele îngerul tău cel bun ori soborul protectorilor cereşti. Acum visezi mereu nunţi sau însoţiri pe cale (uşor slăbit sau neajutorat, eşti condus cu prietenie, pe un drum, de un prieten îmbrăcat în in; este bronzat şi recunoşti în el pe cineva din realitatea diurnă). O dată am visat cu o pasăre galbenă-rozacee, grăsuţă, cu un facies deştept, cam obraznic, care trecea pe lîngă geamul terasei mele, cu ochii aţintiţi spre mine. Zile în şir, pe terasă, m-am uitat la spaţiul pe unde  trecuse în vis, cu intenţia de a mă anunţa ceva. Ea nu m-a înşelat, i-am recunoscut chipul într-o anume turnură a sorţii, într-o schimbare de semn a evenimentelor.

Recitesc periodic biografiile lui Milarepa şi ale iubitului său discipol, călugărul-medic Gampopa. Visele aveau pentru ei o evidentă încărcătură transpersonală. Aerul vibra de prezenţa simpatetică a divinităţilor feminine dakini, atente la compasiunea cuvenită celor mulţi. Visul nu e o entitate întâmplătoare, nici un semnal bun de risipit. El are piloni rezistenţi, capabili să susţină edificiul unui destin.

Visul poate însemna, aşadar, invitaţia la o perpetuă trezie, ca să nu scăpăm chemările înalte ale sorţii. Cineva ţine în mână toate iţele lui. Divinitatea supremă, oricum i-am spune, sufletul etern viu. Dacă pornim pe fir în jos ori în sus, în ambiguitatea profundă a spaţiului interior, cine ştie unde vom ajunge? Poate în acel punct central unde vom experimenta, în sfârşit, o stabilizare a fiinţei – atât de convingător descrisă de Milarepa, în colocviile sale cu Gampopa: „atunci când spiritul se autostabilizează, el recunoaşte savoarea unică a tuturor experienţelor. Astfel, nu există nicio preferinţă pentru un anumit lucru sau de respingere a altuia, ci un echilibru în perceperea fenomenelor, fericirea supremă izvorând din această percepţie. Ea apare din fericirea născută din ea însăşi. Este fericirea supremă scrisă cu majusculă, mai profundă decât cea pe care ni le-ar putea vreodată aduce toate dorinţele de satisfacţie. Toate fascinaţiile, toate dorinţele, toate poftele, pe care spiritul obişnuit le experimentează deoarece nu se recunoaşte prin aceste ţinte de dorinţă, dispar în mod natural fără să fim nevoiţi să ne luptăm împotriva lor, ca fiind nişte ţinte care generează probleme sau nişte fenomene care reprezintă nişte voaluri”.

Dacă visul poartă în sine forţa de a semnifica mii de lucruri, din contingent şi din suprarealitate, îl putem considera şi un proiect al fiinţei noastre, o realitate in spe, teritoriul aflat în faţă, unde ne vom înstăpâni cândva cu adevărat şi unde nu există discriminare: toate fiinţele îşi găsesc acolo demnitatea şi justificarea – bărbaţi şi femei, copii, bătrâni, regi şi oameni simpli, vieţuitoare ale apelor, aerului, câmpurilor şi pădurilor, plante, văzduh şi pietre.

© 2007 Revista Ramuri