| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Gheorghe VidicanJoc trăim în urmele noastre generoşi cu trecutul putea fi şi mai bine îţi spun ţinându-te de mână strălucirea soarelui e în concordanţă cu zâmbetul tău umbra mea şchiopătează puţin când treci pe lângă fereastra mea tu eşti pretutindeni te simt arzându-mi privirea nu ştiu cum am ajuns pe marginea patului tău primul sărut a fost un miracol se întâmpla în a doua parte a erei postdecembriste îţi usuc lacrima în ridul unei erori s-a întâmplat o spărtură în sărutul tău am coborât în tine pe frânghii invizibile îmi dăruieşti un pământ liber de prejudecăţi din sfârcul tău îmi astâmperi setea privim prin mirosul unei duminici ploioase la cireşul înflorit sub talpa ta inocenţa mâinelui se naşte într-o farfurie plină cu prejudecăţi mă aştepţi cu nerăbdare să exist în tine să mă fac băieţandru plin de sângele tău să-mi trosnească încheieturile prin trupul tău mă strecor cu precizia secundarului din smerenia ta în smerenia fricii încât mă întreb de ce nenăscuţii se laudă cu patimile mamei nichita m-a învăţat să te iubesc ca pe o minune să las liniştea să curgă prin noi cu un chip de nimeni ştiut lemnul ferestrei are un sunet metalic şuieră prin scârţâitul uşii solemn şi imprevizibil dacă te ating îţi simt gustul sângelui alerg prin tine ne-am apropiat mult în ultimul timp unul de celălalt ostenesc privindu-te îndelung îndărătul tău o mână de hăitaşi puşi pe sfadă ne vibrează amprentele la atingerea mâinilor mici cascade de lacrimi pe obraji substituie dorinţele celorlalţi stingi lumina ca pe un chiştoc de ţigară te prelingi în mine ca un întuneric fardat de lumina felinarului înveţi să umbli ca o obsesie prin buzele mele intri în aşternut te acoperi cu trupul meu plin de stângăciile tatei între ferestre un insectar virtual un orgoliu spontan în trupul tău ochii tăi se trezesc pipăindu-mi umbra asmut nişte câini virtuali să latre frigul câtă neprihănire în vocea lor vezi drumul acela care ne străbate trupurile de la nord la sud ca să nu ne pierdem îl însemnăm cu sânge albastru ţi-am întâlnit umbra în iarmaroc semn al poemelor mele şoaptele ne luminează urmele o cicatrice înfloreşte în oglindă coşmarul profetului trece prin trupurile noastre bătrâneţea poemului meu pătimeşte pe buzele tale fiecare urmă are urma ei ne curg gurile într-o scoică tălpile noastre descojite de urme respiră foşnetul unui sărut virtual plouă în lacrima ta neatinsele noastre ecouri ating mâinile celuilalt răstignit în noi alăptând ceasornicul din turnul primăriei trăim în urmele noastre generoşi cu pasărea phoenix de la nord la sud prin trupurile noastre forme izometrice ale conştiinţei tu eşti pretutindeni te simt arzându-mi privirea |