Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Epistolele lui Creangă

        de Toma Grigorie

Între marii clasici ai literaturii române (Eminescu, Caragiale, Slavici, Maiorescu), un loc distinct îl ocupă indubitabil originalul povestitor, memorialistul, pedagogul, autorul de manuale şcolare, Ion Creangă (1837- 889). Amintirile din copilărie l-au clasicizat cu siguranţă, dar şi poveştile şi povestirile, pline de har, deţinătoare de inconturnabilă artă narativă, i-au oferit atributul de mare povestitor. E trebuitor, ca în acest preambul, să enumerăm câteva dintre aprecierile critice, dar şi unele dintre operele lui de seamă: susnumitul roman, Amintiri din copilărie; poveştile: Povestea lui Harap Alb, Dănilă Prepeleac, Ivan Turbincă, extrem de popularele: Capra cu trei iezi, Fata babei şi fata moşneagului, Punguţa cu doi bani, dar şi povestirile: Moş Ion Roată şi Unirea, Cinci pâni, Acul şi barosul, Prostia omenească şi nu mai puţin importanta nuvelă, Moş Nichifor Coţcariul, ca de altfel, şi toate celelalte scrieri ale lui ar trebui numite şi citite.

Creatorul şi mentorul grupării Junimea îl înscrie pe Ion Creangă, fost elev al său la Institutul „Trei Ierarhi” din Iaşi, printre cei patru scriitori care au marcat o nouă direcţie în literatura română, în secţiunea proză, alături de Ioan Slavici. Garabet Ibrăileanu remarcă universul operei în care coexist㠄credinţele, datinile, obiceiurile, limba, poezia, filosofia poporului”, iar G. Călinescu, realismul rezultat din „cultivarea detaliului şi punerea în evidenţă a unei individualităţi stilistice”, aspecte aparţinătoare artei de scriitor a lui Creangă. Secretul lui constă în „studiul efectelor, în cuvântul rar, în fixitate”. Gheorghe I. Tohăneanu, scriind despre stilul lui Ion Creangă, combate opiniile care discută despre aspectul dialectal al operei lui şi stabileşte, prin analiza variantelor, că este un mare artist.

Referitor la calificativul de „scriitor poporan”, atribuit de Junimişti, acelaşi G. Călinescu aprobă existenţa latentă a relaţiei operei lui Creangă cu fondul ei ţărănesc, dar combate falsa impresie despre povestitor, ca folclorist. „Adevărul e (conchide criticul în Ion Creangă (Viaţa şi opera)), că un artist precum Creangă se iveşte o singură dată în istoria unui popor, şi atunci numai într-un moment de graţie. Este fără îndoială genial, ca orice scriitor despre care se poate spune că are simţul genial instinctiv al limbii şi al etosului popular nealterat. Opera sa este expresia uimitoare a bunului-simţ şi a unui suflet elementar, încremenit în formule neschimbătoare, eterne. În totul, un spectacol de măreţie simplă inanalizabilă”.

Comparat, mai mult sau mai puţin plauzibil, cu Homer, Chaucer, Boccaccio, Rabelais, Cervantes ş.a., Ion Creangă parcurge drumul spre clasicizare începând, desigur, de la acel „scriitor poporan”, ajungând să-şi impună, la cenaclul Junimea, „ţărăniile”, după propria jucăuşă caracterizare, şi să devină un scriitor original, de incontestabilă valoare. Vladimir Streinu decelează, între izvoarele farmecului prozei lui Creangă, „tocmai adâncimea până la care bate observaţia lui istorico-socială; taina de existenţă în veac a unui neam veşnic persecutat de istorie” (Istoria literaturii române, III, Ed. Academiei, 1973). Nicolae Manolescu realizează, în Istoria critică..., o apreciabilă sinteză a opiniilor critice, dar şi personale, referitoare la opera lui Ion Creangă, conchizând că peste toate scrierile lui „se întinde un spirit de farsă enorm, o jovialitate atât de nestăpânită, încât aproape că nu ne mai interesează deosebirile dintre realitate şi fabulos, dintre exactitate etnografică şi invenţie, dintre limbajul curat moldovenesc şi prelucrarea proprie, savantă, a oralităţii, a paremiologiei ţăranului român în general”. Am considerat necesară repunerea pe tapet a aprecierilor avizate atribuite marelui povestitor. Şi în ipostaza de epistolier e necesar să-l cunoaştem pe Creangă.

Puţin numeroasele sale scrisori (vreo 30) vin să întregească imaginea şi personalitatea omului Ion Creangă, pe care îl cunoaştem din romanul lui autobiografic, dar şi transfigurat în poveştile şi povestirile sale. S-a adresat familiei pentru unele nevoi existenţiale şi către prietenii scriitori pentru schimbul de idei şi impresii social-politice, dar şi literare, printre altele.

Este cunoscută celebra prietenie dintre cei doi mari piloni ai literaturii române: Eminescu şi Creangă. S-au întâlnit pentru prima dată în toamna anului 1875, pe când Eminescu era revizor şcolar, iar Creangă, institutor la Şcoala de băieţi din Păcurari, Iaşi. Poetul a fost impresionat de metoda euristică, putem spune, pe care o folosea Creangă în predare şi îndeosebi de harul poveştilor pe care institutorul le inventa pentru elevi şi l-a îndemnat să le scrie şi să le publice. Deveniţi buni prieteni, l-a introdus şi la cenaclul Junimea. Eliberat din funcţia de revizor şcolar, Eminescu a locuit o vreme în bojdeuca lui Creangă din Ţicău. Fiind numit redactor la ziarul Timpul din Bucureşti, se desparte greu de burduhănosul şi sfătosul lui prieten.

Bădiţa Ion tânjea după bădiţa Mihai, şi în consecinţă îi scrie o epistolă înduioşătoare: „Bădie Mihai, ai plecat şi dumneata din Ieşi, lăsând în sufletul meu multă scârbă şi amăreală”, reamintindu-i cu regret timpul petrecut împreună, hoinărelile prin Iaşi şi serile romantice şi bahice de bucurie şi drag, inexprimabile: „Această epistolie ţi-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin de minunăţii, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase... frumoase...”. Cauza amărăciunii celui părăsit se configurează şi ca o scuză: „Dar, iartă şi mata, căci o prietenie care ne-a legat aşa de strâns nu poate să fie ruptă fără de ciudă din partea aceluia care rămâne singur”. Încheierea este conciliatoare: „Cu toată dragostea, Ionică, Ieşi, 1877 decembrie”. Îi scrie apoi din nou lui Eminescu, sperând că îl va putea readuce pe bunul său prieten în Iaşi, măcar de Crăciun, pentru că e aşteptat şi de Veronica Micle, iar Tinca (buna ţiitoare a lui) „a pregătit de toate şi mai ales «sarmalele», cari ţie îţi plăceau foarte mult”. Ciricul Iaşiului, locul lor de preumblare, este şi mai frumos împodobit de ninsoarea de peste noapte. Absenţa prietenului drag e sfâşietoare: „Vino, frate Mihai, căci fără tine sunt străin. Te sărut pe frunte, Ion Creangă”. Sărutul sugerează căldura prietenească, dar semnătura cu numele întreg inspiră deja o anume răceală a distanţei necruţătoare. Cea de-a treia şi ultima scrisoare adresată lui Eminescu vine ca răspuns primit de la poet. Îi reproşează zadarnica aşteptare, a lui şi a Veronicăi: „De ce laşi pe Veronica să se zbuciume?”. Amărăciunea lui se încorporează în secvenţe de limbaj regional pus pe rime: „Te-am aşteptat de Crăciun să vii, dar... beşteleu, feşteleu, că nu pot striga văleu, şi cuvântul s-a dus, ca fumul în sus şi de venit n-ai mai venit... Aferim”. Un fel de haz de necaz. Ca dovadă că îl urmăreşte îndeaproape, chiar dacă este departe, Creangă îl apostrofează în final pe bucureşteanul prieten devenit belicos, aşa cum nu-l ştia: „Tu, te cerţi cu politicianii prin Timpul, ce-ai păţit de te-ai făcut aşa războinic? Sănătate şi voie bună; Ionică”. Şi această adresare finală este sugestivă pentru mersul prieteniei lor, comunicând o oarecare împăcare cu soarta despărţirii de prietenul drag.

În scrisorile către Titu Maiorescu, fostul profesor al său la Institutul „Trei Ierarhi”, adoptă un ton cvasi protocolar, fără să ignore întru totul graiul său regional. „Stimate d-le Maiorescu”, îşi începe Ion Creangă scrisoarea adresată ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, „vă rog să trimiteţi povestea, Moş Nechifor, pentru ca s-o dau la tipar”. Povestea fusese propusă de Junimea, noaptea, , „fiind cam somnoroasă”, să fie tipărită, „pentru încurajare”, spune el, cu modestia-i specifică. „D-voastră cred că veţi fi râs de mine şi de dânsa, şi cu drept cuvânt, pentru că este o copilărie, scrisă de un om mai mult bătrân decât tânăr: da bine, da rău, D-zeu ştie”. În această epistolă apare proverbiala sa zicere: „Am scris lung, pentru că n-am avut timp să scriu scurt”. De unde putem concluziona că marele povestitor era conştient că scrisul concentrat, de calitate, implică un efort suplimentar. Îl înştiinţează mai departe pe Maiorescu despre manualul Povăţuitorul la cetire prin scriere, tipărit din îndemnul acestuia, dar nevalorificat, pentru că a fost returnat de „Onor Ministeriu actual” şi „şede la răcoare în pod la părintele Ienăchescu, tovarăş la pagubă”. Totuşi, au vândut un exemplar unui avocat şi conchide ironic: „l-am zmomit, de ni-am scos 1˝ franc, şi pace bună”. Încheie respectuos: „Iertaţi-mi îndrăzneala! Al D-voastră întru totul supus servitor, I. Creangă”.

Într-o altă epistolă îi trimite mentorului de la Junimea câteva corecturi la poveştile sale, pentru c㠄am auzit că aţi avea bunătatea a traduce câteva din poveştile scrise de mine”. Altă dată se scuză că n-a putut participa la aniversarea Junimii, şi i-a fost necaz „să nu vă pot vide pe dumneavoastră cel mai drăgălaş profesor şi cel mai voitor ce am avut în viaţa mea”, rugându-l să-l sprijine pe fiul său Constantin (nenumit în scrisoare), „un cioflingar de târg” (apud G. Călinescu). „Vă rog (îi scrie umil lui Maiorescu) să nu-i refuzaţi sfatul şi protecţia d-voastră”. În spirit caritabil, Creangă îi cere ministrului Maiorescu să aprobe un ajutor bănesc pentru „nenorocitul diacon Vasile Vasilescu de la Buna-Vestire”, bolnav şi sărac, tânăr inteligent, dar care „ a trebuit să mai aibă femeie şi patru copii mici, cari mor de foame în casă”.

Într-o scrisoare către Ioan Slavici, îi mulţumeşte pentru broşura trimisă şi îşi exprimă, la rândul său, îngrijorarea faţă de „viitorul ţărei şi al copiilor ei”. În stilul său parabolic şi paremiologic, îi admonestează pe conducătorii ţării: „Dar oamenii noştri de stat!... Ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud, că totdeauna au luat cărbunele cu mâna sărmanului ţăran” care a plătit gloaba. „Vorba ceea: «capra b… şi oaia trage ruşine»”. Pentru c㠄păstori nu-s, şi câinii lipsesc”. Destul de semnificativ şi pentru cârmuitorii de astăzi. În altă scrisoare îl roagă prieteneşte să-l sprijine pentru publicarea unor cărţi didactice, la care e autor şi coautor. Despre nemulţumirea faţă de „o decizie ministerială”, referitor la soarta numeroaselor „asemine cărticele” didactice, îi scrie lui Iacob Negruzzi, director al Convorbirilor literare, dar şi senator de Iaşi. Pe conul Mihalache (Mihail Kogălniceanu) îl felicită pentru ziua numelui şi îi trimite „atât scrisoarea moşu-meu Gheorghe Creangă, cât şi lista de cărţi a părintelui stareţul”. Lui Nicolae Gane îi explică şugubăţ semnificaţia unui proverb, pornind de la „unii ţărani drăcoşi” care prind tăunul şi-i înfig un pai în partea din dos: „Altfel suntem sănătoşi; numai caracuda, urgisită de soartă, aleargă şi ea după nevoile ei, mai ca tăunul cu paiul în cur”. Pe Vasile Conta îl felicită pentru succesul avut la Cameră şi-l proclam㠄cel mai mare orator al nostru”.

Câteva scrisori sunt adresate membrilor familiei: unchiului Gheorghe Creangă, soţiei, nelegitime, Tinca, surorii Elenuţa şi fratelui Zahei. Într-un stil colocvial, le transmite urări de sănătate, vorbindu-le despre problemele lui existenţiale, care nu sunt puţine. Merită citite şi acestea.

Delectându-mă cu scrisorile lui Ion Creangă, am constatat că şi în acestea este acelaşi inspirat creator de limbă, ironic pe alocuri, şăgalnic şi sfătos, deţinător de stil literar personalizat, accesibil pentru tot natul şi, cu toate acestea, inconfundabil în originalitatea lui măiestrită.

 

© 2007 Revista Ramuri