Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Artistul, reacţia întârziată

        de Adrian Popescu

În romanul Vieţile paralele, avându-l ca personaj principal, actant, dacă vreţi, pe Mihai Eminescu, Florina Ilis descrie reacţia poetului la înmormântarea mamei sale, pe care, inutil să vă amintesc, o adora, aşa cum reiese din câteva poezii eminesciene, capodopere binecunoscute. Prozatoarea introduce o observaţie profundă, cred, în textul ei ficţional, fiul răspunde emoţional, cumva, cu întârziere, pierderii suferite, aflat alături de căminar şi de fraţii poetului, la slujba de despărţire de Raluca Iuraşcu. Marea sa durere nu se consumă, ne sugerează romanciera, total, atunci, el pare a halucina, a visa, a fantaza. Pare în trans㠄mamă, aşteaptă-mă, şoptea nelămurit...”. Ca mijloc de ocrotire, de atenuare a durerii filiale reale, imaginaţia lui schiţează mental o viziune compensatoare „o poartă mare se întredeschide încet printre nouri” (p. 230). Apoi, urmează un alt moment, paradoxal, pentru unii, specific artistului, cred: împietrirea aparentă a inimii, „o stranie paralizie afectiv㔠(p. 231); ,,Avea sentimentul că împietrise”. Dar, treptat, icoana mamei urcă spre inima care se deschide, tremurând, simţindu-i „dureros de dulce” absenţa. Geneza unei cunoscute poezii, Melancolie (1876), cu uvertura celor două versuri de o celestă amplitudine – „Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă/ Prin care trece albă regina nopţii moart㔠–, aici şi-ar putea avea geneza, la mormântul mamei iubite, ne spune printre rânduri prozatoarea. Din parte-mi, nu pot uita cum recita versurile de mai sus, grav, repetat, lent, Virgil Mazilescu, întrebându-şi interlocutorii dacă le percep strania frumuseţe. Nici vocea lui Ion Caramitru, rostind versurile, nu se poate uita.

„Imaginea Rareşei – Raluca, mama poetului – (aşa cum o zugrăvise pictorul vienez), făcându-i semn de la poarta cerului, parcă i se lipise de suprafaţa minţii” (p. 231). Poetul se trezeşte din visare „abia când Henrietta îl scutură de braţ (...). Înspre spaţiul acela se îndreaptă silueta abia schiţată a unei femei”. Procesul creaţiei, inconştient, dar inexorabil şi vital, continuă, eroul romanului imaginează, pornind de la câteva detalii reale, ţârâitul greierilor, fumul de tămâie ieşind din cădelniţa diaconului, vocile prohodind-o pe Raluca Iuraşcu în bisericuţa familiei Eminovici, scena nunţii gâzelor din Călin, file de poveste (1876). Un proces psihic specific scriitorului, trans-mutarea unei trăiri în opera sa, un sentiment care se închide în cuvinte, pentru a rezista, pentru a nu cădea în banalitate? „Prin aerul cald, tremurat, de vară (când mai aproape, când mai departe) i se păru că aude greierii... Dar ce zgomot se aude?....Bâzâit ca de albine?, se întrebă uimit... O strălucire nouă i se aprinse în priviri. Un tremur lăuntric îi înfioră inima, scoţând-o din amorţire...”. Expresivitatea ca marcă a durerii sau a bucuriei depăşite, dar înglobate? Nikos Kazantzakis are (în Grădina de piatră, Humanitas, 2019, traducere de Alexandra Medrea-Danciu) o scenă oarecum asemănătoare privind reacţia cu întârziere a scriitorului, reacţia sa mărturisită, în cazul nostru, a omului care scrie, îşi scrie viaţa. Provocat de o dramă, de o nedreptate, de un şoc, de o întâmplare simbolică, artistul nu are spontaneitatea omului de acţiune, interiorizează conflictul, este, sau trebuie să fie, onest, de partea binelui, dar trece un timp de reflecţie, până să ia o poziţie tranşantă. „Lamentabila mea furie de intelectual s-a potolit cu acest haiku. Nedreptatea făcută unei fiinţe omeneşti mi-a inspirat trei versuri şi aproape că am uitat injustiţia” (p. 59). Şi e vorba de un rebel precum Kazantzakis...

Eminescu, personajul construit de prozatoarea Florina Ilis, autoare mult premiată, pe bună dreptate, recent şi de Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor, pentru Cartea numerilor (Polirom, 2018), este credibil, viu, un paradoxal amestec de sublim, ideal, viziune şi slăbiciune umană, vulnerabilitate, naivitate. O idilă pe cale de a se închega între el şi o admiratoare a poeziilor sale se întrerupe brusc, din pricina mirosului de ceapă pe care poetul-inspector şcolar îl emana, după ce fusese invitat la un prânz mai neaoş, după o altă inspecţie, anterioară... Realism necesar, luciditate, demitizare care se opun pseudo-miturilor, poncifelor culturale? Florina Ilis pătrunde în modul poetic, detaşat de cotidian al lui Eminescu, poetul închipuind o altă lume, care intră în coliziune cu lumea timpului său. Suntem departe de interpretările, unele nu doar subiectiv-abuzive, insistând pe omul trecător, de carne, sudoare şi lacrimi, ci şi simplist-postmoderniste, dintr-un număr celebru din revista Dilema.

Avem mai mult decât atât în volumul Florinei Ilis, nu o simplă demitizare acidă, ci descifrarea unor mecanisme ale creaţiei, o simpatetică situare de partea unor poeţi „naivi” în sensul lui Schiller.

© 2007 Revista Ramuri