| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Lucia CuciureanuHard-disk Dacă aş putea aş schimba sfârşitul de foc cu apă, pune discul acela cu muzica lui Händel să auzim clipocind izvorul, piatra scufundată, vântul lovindu-se de aripi şi de penele egretei. Miroase a măr sălbatic, a geneză, e o zi bună de trăit cu un pahar de chianti băut într-o cameră rece, e seară, e vară, când scoica lunii se face rotundă. Nimeni nu ştie să facă asta atât de încet şi aşa de în şoaptă ca tine, să murim din dragoste ţine acum numai şi numai de noi. Paso Doble S-ar putea să fi fost de vină arşiţa ce dogorea între noi, disperarea mută stârnită de nevoia de a umple un gol. Nimeni n-a aşteptat mai mult pe nisipul fierbinte, peştişorul-şopârlă cu o singură dorinţă, deşertul surâdea pe atunci dureros de cinic într-o oglindă aburită. S-ar fi putut să fi fost ceva, acel detector de minciuni, eram nevăzut de singuri numărând umbrele teilor care se înşirau lângă noi. În noaptea aceea a plouat, a plouat aşa cum trebuia, un potop de gesturi regăsite. Totul a fost atât de simplu când am deschis plicul albastru cu degete grăbite dând drumul zilelor în calendar. Din cer luna se scurgea în clepsidră. Metamorfoze De la tine am învăţat să tac într-o mulţime de amurguri, în zile înrourate şi amiezi toride. Spune tu câte ore de zbor am acumulat la cules de stele albastre ca penele păsării cu trei aripi pe care am zărit-o de câteva ori. La pieptul tău am văzut mai multe filme de dragoste când nu te lăsam să adormi (poliţia a descoperit mai târziu urme care m-au demascat ca agresor). Am fost şi ghid turistic pe jumătate din trupul tău, (cealaltă jumătate îmi scapă mereu) călugăriţă puţin neatentă la textele biblice, hoaţă fără scrupule ascunsă în spatele uşilor. Am văzut în oglindă cum deveneam o inimă incapabilă să citească printre rânduri cuvântul despărţire. Country Pare că vine dintr-o altă dimensiune o ţine în degetul mic ca motanul Murr după ce a inspectat cele mai întunecate cotloane. Calcă apăsat pe un drum plin de hârtoape, (asta o ştie de la Dewey Cox, i se potriveşte) fumează mult şi bea bere, de preferinţă pragheză, până când îmblânzeşte moartea. Când vine ea aprinde luminile şi o pune în cui Oameni buni, mare poznă! Când privesc lucrurile cum trebuie, îmi face cu ochiul. Stau lângă el şi râdem de ne prăpădim. După furtuna din vară Uneori mă poticnesc printre jaloane ca un atlet puţin obosit, las în urmă câteva albume cu fotografii scanate pe capitole, capitolul întâi tinereţe, capitolul al doilea tinereţe, altă vârstă nu mă interesează, cuierul din hol, uitam de nori şi de vânt când vedeam agăţată în cui geaca ta, cărţile cu cotoare ruginite de la şampania vărsată pe cearşafuri mototolite, noaptea cu cearcăne la fereastră. Las în urmă dulapul cu haine, paltonul negru cu guler de vulpe, semeni cu Anna în trenul ce n-a mai oprit în gară, spuneai, pendulul lui Foucault pe care l-am citit trei săptămâni, (eram cu gândul la tine) muşcatele şi violetele de parma crescând cu mângâieri şoptite, ochelarii 3d cu zile trăite cumva la pătrat, (îmi par şi astăzi ireale) ceasornicul numărând vieţi cu limbile lui transparente, tavanul înstelat din zilele cu sărbătoare. Uneori mă poticnesc pe drum, îndes reproşuri într-o valiză până când mă vei ruga până când te voi ierta. Uneori mă poticnesc în poveste, complicat şi fără epilog. Blow up Când vreau să-mi pun ordine în gânduri îmi recitesc scrisorile compuse pentru mine, găsesc în plic alerte uimitoare stai departe de ei lucruri rele se pot întâmpla cu cât mai mulţi oameni se învârt în acelaşi carusel cu atât e mai reală căderea, lumea se schimbă într-o clipă şi totul se duce de râpă un fel de criză la jumătatea vieţii. Am scris că sunt o felie dintr-un tort de castane lumânarea din mijloc are contact cu panouri solare cine mă gustă nu uită. Când m-au asemănat cu Arwen prinţesa elfilor mi-am blestemat inelul, am fost amară şi întunecată cu sufletul sfâşiat, aşa ştiu ei mai bine să se salveze în ultimul moment pe întuneric un fel de fugă la mijlocul vieţii. Literele mari şi înclinate mi se par cunoscute, dar parcă nu e scrisul meu, de ce te-aş lua de mână să urcăm muntele printre copaci când ştiu că nu există întoarcere? Pastel neatent Este de ajuns o singură mişcare neatentă să se înteţească focul şi să se facă scrum teoria lui Einstein, mările cu oceanele, casele cu obloane trase oraşul întreg, curcubeul verilor albastre, oricât de încet am merge pe caldarâm stârnim vijelia. În zadar vom arunca cenuşa peste ape pentru mai multă siguranţă, în zadar vorba şoptită atât cât trebuie să fie, culorile estompate (numai roşu sângeriu înseamnă sfârşitul) vom aştepta vremuri mai bune, dar nu vor veni, după noi va fi ca înainte totul în nemişcare, doar teii buimaci se vor îndoi de gânduri. |