Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Palinodia sau despre crepusculul sub aura serenităţii

        de Gabriela Rusu-Păsărin

Romanul Dincolo de limita aceasta biletul îşi pierde valabilitatea al scriitorului Romain Gary poate fi citit din perspectiva unui concept împrumutat din Phaidros de Platon, palinodie: „mai înainte de a-l defăima pe Eros, voi încerca să îi ofer palinodia mea” (Platon, Phaidros, în Opere complete, vol. II, 1950, p.354). Este un mod de a recunoaşte că sentimentul rezistă trecerii timpului şi, chiar dacă intervine dorinţa de negare sau blamare, restabilirea echilibrului emoţional se produce ca un efect al depozitării amintirilor.

Romain Gary este scriitorul rus, stabilit la Paris, care a reuşit folosind pseudonim, să se impună ca stil şi univers narativ şi să obţină de două ori Premiul Goncourt: în 1956 cu volumul Rădăcinile cerului şi în 1975 pentru romanul Ai toată viaţa înainte (cu pseudonimul Émile Ajar). Abia în 1981, după ce acesta a murit, s-a descoperit identitatea numelor folosite ca autor şi reprezentanţii Academiei Goncourt au înţeles că au acordat de două ori premiul aceluiaşi scriitor. Destinul însă pare a fi sancţionat aceast㠄fugă de identitate”, ultimii ani de viaţă fiind marcaţi de moartea soţiei sale, el însuşi optând pentru actul suicidal ca gest de „ieşire din scena” vieţii. Titlurile romanelor sale fac trimitere la experienţa personală, de la cea de aviator din timpul războiului (1943) la cea de diplomat din timpul lui Charles de Gaulle.

Romanul Dincolo de limita aceasta biletul îşi pierde valabilitatea pare a fi scrierea care anunţă conştientizarea stării sale emoţionale, la graniţa cu senectutea şi ideea de suicid (într-o manieră care să-l salveze de la oprobiul public, înscenându-şi uciderea). Romanul a fost publicat în 1975, iar moartea autorului va surveni în 1980 prin chiar gestul suicidal, ca o motivaţie că nu a vrut să supravieţuiască celei de a doua soţii, actriţa Jean Seberg, sau poate că această dedublare a numelui, ceea ce ar fi putut duce şi la o dedublare a personalităţii, l-a determinat să nu accepte notorietatea şi succesul pseudonimului său Émile Ajar, un tribut plătit orgoliului de a fi descoperit ca valoare fără a i se deconspira identitatea.

Această complicitate cu destinul este explicit formulată chiar în primele pagini ale cărţii: „Îmi plăcea complicitatea aceea profundă în doi, unde nu este admis nimeni. Tot ce înseamnă «reputaţie» în domeniul acesta este sfârşitul minunii. Adevărata casă a dragostei este întotdeauna o ascunzătoare. Fidelitatea nu este de altfel pentru mine un contract de exclusivitate: este o noţiune de devotament şi de comuniune în acelaşi sens al valorilor”. „Cheia” derulării acţiunii se află în acest paragraf, de unde se ramifică toate tribulaţiile emoţionale ale bărbatului ajuns la vârsta critică de 60 de ani, când viaţa îi oferă din ce în ce mai rare momente de performanţă fizică, iar viaţa socială amprentată de mediul de afaceri instabil îi creează starea de îndoială asupra succesului viitor. Protagonistul nu acceptă curba firească a vieţii şi îl tentează, şi chiar unelteşte cu o veche prietenă din timpul Rezistenţei franceze, să fie jefuit şi omorât. Astfel, nu va asista la degradarea fizică a vârstei a treia, va salva de la faliment afacerea, fiul său putând să se folosească de asigurarea sa de viaţă. Ideea morţii prin voinţă proprie va fi cea care îl va domina pe autor, sfârşitul vieţii lui prin suicid confirmând substratul autobiografic al romanului.

Radiografierea lucidă a stărilor afective ale eroilor este esenţa scrierii lui Romain Gary. Nu acţiunea în sine, nu arhitectura discursului narativ, nu veracitatea replicilor în situaţii-limită conferă acestui roman tensiunea scenelor, altfel trenante ca dialog şi prea puţin incitante în discuţiile dintre bărbatul de 60 de ani şi tânăra lui prietenă, care îi acceptă criza vârstei şi nu vrea să renunţe la el în pofida unei perspective alături de un bătrân dominat de incertitudini.

„Fericirea este întotdeauna o crimă pasională: ea le suprimă pe toate celelalte precedente”. Acesta este spectrul sub care se derulează viaţa interioară a celui pentru care fericirea trecutului este povara viitorului. Obişnuit să fie în prim planul vieţii sociale şi cu o viaţă erotică de invidiat de către grupul de prieteni, protagonistul încearcă să conserve ceea ce a avut ca mari satisfacţii rupând brutal firul vieţii. Conştient că sinuciderea este o laşitate, el nu vrea să piardă ceea ce i se mai cuvine de la contractul cu viaţa (inclusiv asigurarea de viaţă). Romain Gary rezolvă această dilemă într-o manieră moralistă: viaţa poate fi salvată prin gestul de dragoste, nu prin laşitate. Iar dragostea, cea derulată ca într-o ascunzătoare a vieţii, poate să estompeze crepusculul existenţei pământene. Autorul deconspiră şi „motorul” interior al acestui proces ce pare spontan şi generator de sentimente profunde. Este, de fapt, „luciditatea de gradul doi care ştie să evite ceea ce este periculos în luciditate”.

Romain Gary se deconspiră printr-o sintagmă: angoasa vesperală similară cu cântecul tăcerii („Angoasele vesperale… chiar şi cele mai frumoase apusuri de soare ne strâng inima”). Starea de inchietudine sau contorsionarea unor trăiri care altfel par a se derula într-o normalitate revendicată de fundamentarea lor pe sentimentul reciproc de iubire cu pasiune este în esenţă de cu totul altă natură: nu este renunţarea la a continua lupta cu viaţa, aşa cum pare a sugera derularea naraţiunii, este chiar contrariul: „agăţarea de viaţă este una dintre cele mai mari calamităţi ale dragostei”. Dar este lupta dintre a continua viaţa sub spectrul decrepitudinii fizice (aceasta este chiar convingerea autorului însuşi) sau a opri parcursul firesc pentru a sfârşi în glorie. Dincolo de iubire este întotdeauna orgoliul ce trebuie alimentat permanent cu gesturi, acte şi sentimente catalizate şi augmentate pentru a contrabalansa realitatea decrepită.

„Cercul lui Wisekind” este emblematic pentru acest raport schimbat realitate vs. imaginaţie: „Realitatea păleşte, nu mai este suficientă, nu mai ajunge să stimuleze, se face apel la imaginaţie, la fantasme, dar după aceea, imaginaţia este cea care se epuizează, se refuză şi solicită la rândul său trecerea la realitate… (…) Ceea ce consider eu cel mai emoţionant în cazurile acestea este înţelegerea, devotamentul şi spiritul de sacrificiu al femeii…”. Este şi imaginea de final a romanului: cea care vine nu să îl ucidă, aşa cum îşi dorise el, ci să îl salveze, este Laura, femeia care îl iubeşte. Întrebarea cadru pentru tema abordată de scriitor ar fi de ce este atât de tensionată acceptarea senectuţii. Răspunsul dezarmează: „Bărbaţii îmbătrânesc întotdeauna urât atunci când rămân tineri”. Limita răbdării se numeşte demnitate, aceasta pare a fi concluzia romanului care nu rezolvă dilema asumării vârstei, ci o catalizează prin detalierea soluţiilor care pot conduce la acceptarea acesteia. Gestica vs. valoarea gesticii! Sentimentele profunde faţă de Laura vs. aura de tânăr cu trup de bătrân! Valoarea acţiunilor sociale vs. valoarea patrimoniului sentimental! Neîncrederea vs. dorinţa de a domina fizic şi economic! Acestea sunt dilemele. Dicolo de ele, crepusculul sub aura serenităţii.

„Uniţi în tăcerea marilor profunzimi” – acesta este motto-ul pe care l-am da romanului, altfel o sintagmă folosită de Romain Gary. „A trăi este o rugăciune, pe care doar dragostea unei femei o poate împlini” – iată convingerea scriitorului, probată chiar de modul în care a înţeles să renunţe la viaţă.

© 2007 Revista Ramuri