Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








România de ieri și de azi, explicată românilor de azi și de mâine

        de Mihai Ghițulescu

Bâjbâind destul prin „ştiinţele politice”, îmi vine greu să-mi dau cu părerea despre toate câte se întâmplă în politica românească. Am, în general, păreri încâlcite pe care mă chinui să le verbalizez. De aceea, caut mereu vocile altora dintre ale celor care au mai citit câte ceva despre politică şi care se mai uită şi dincolo de gardul (imaginar) naţional. Sunt puţine şi nu prea băgate în seamă de publicul votant, doritor mai degrabă de bâlci decât de informare şi înţelegere. În plus, sunt alterate de membrana mediatic㠖 de limita de timp, de întrebările inept-insinuante ale unui „moderator”, de o companie jenantă în studio şi de atâtea altele...

Cartea-dialog a politologilor Radu Carp şi Daniel Şandru mi se pare că e determinată de o frustrare, aceea de a nu putea vorbi serios şi calm despre România de azi. Nu că ţi-ar băga cineva pumnul în gură, dar parcă, cu cât vorbeşti mai serios, cu atât eşti mai puţin luat în serios. De aceea, parcă au ales – ca în vechiul banc cu miliţieni – să vorbească între ei. Ideea de a transcrie convorbirea e fericită. Cuvântul scris cântăreşte mai greu decât cel rostit. Gândul că vorbele îi rămân tipărite îl face pe emiţător mai grijuliu la ce şi cum spune; receptorul poate stărui asupra ideilor care altfel i-ar fi scăpat sau pe care le-ar fi lăsat să treacă. Asupra celor spuse în această carte e de stăruit şi dacă ne convin, şi dacă nu ne convin. Căci asta e o mare problemă a logoreei publice a zilelor noastre: aclamăm şi preluăm tot ce ne confirmă opiniile de moment şi respingem orice le infirmă. România pare mereu într-un război verbal între două tabere – în permanentă reconfigurare şi aparent ireconciliabile. Oricât s-ar schimba taberele, conflictul se păstrează; nu se ajunge niciodată la un adevărat acord pentru c㠄la mijloc nu avem nimic, din păcate, este un deficit democratic, pentru că nu putem genera o discuţie serioasă...” (Carp, p. 48) şi „în numele satisfacerii unor cerinţe de formă, renunţăm uneori mult mai uşor la discuţia de fond” (Carp, p. 61).

Cei doi locutori nu s-au chinuit să mimeze neutralitatea. N-avea rost. În materie de politică, aşa ceva nu se poate. E evident că amândoi tind spre ceea ce – la vremea dialogului, ca şi la vremea când am scris acest text, se numea opoziţie. Şi-au păstrat însă, mai mereu, moderaţia, chiar şi atunci când criticile sunt dure. Asta poate veni, dincolo de Codul bunelor maniere – din dorinţa de a raporta realităţile româneşti la ceea ce se întâmplă în restul lumii şi la „literatura politologică”. Totuşi, nu au abuzat de bibliografie, au evitat parada de erudiţie şi pedanteriile academice. Cartea e de înţeles pentru oricine e dispus să înţeleagă.

Una peste alta, discuţia este despre ceea ce reiese din titlul cărţii: despre români şi despre democraţie, în sensul larg şi corect. „Ca specialişti în ştiinţe politice, spunea Daniel Şandru, cred însă că nu putem să trecem peste adevărul că problema voturilor reprezintă o problemă necesară, dar nicidecum suficientă pentru existenţa democraţiei... nu putem trece peste înţelegerea calitativă a democraţiei, care o întregeşte şi o balansează pe aceea calitativă...” (Şandru, pp. 69-70). De acord că democraţia înseamnă mai mult decât vot! Susţinerea masivă din partea cetăţenilor nu democratizează orice, oricât ar spune unii politicieni că e aşa. Pe de altă parte, rezultatul unor alegeri nu produce în mod automat efectele dorite sau pretins dorite. Avem un exemplu trist, chiar din carte. La vremea când cei doi au stat de vorbă, în timpul campaniei pentru europarlamentare, mulţi români aveau aşteptări mari – nu şi clare – de la o nou formată alianţă politică care promova nişte principii – din păcate, nici ele prea clare – reductibile, în fond, la un singur cuvânt, „schimbare”. Veche şi păguboasă marotă a politicii româneşti! Atunci, era de văzut „dacă, în funcţie de scorul pe care îl vor obţine pe 26 mai, mesajul de schimbare va fi transmis şi partidelor mainstream” (Şandru, p. 83). În momentul în care scriu, s-a văzut că, deşi scorul a fost bun, lucrurile nu s-au schimbat substanţial. Sper ca la momentul la care citiţi să fie altfel. Încă ceva: politologii tot atrag atenţia (corect!) că democraţia înseamnă mai mult decât vot, dar tot spunând asta ajungem să minimalizăm importanţa necesarului vot. Tot preocupându-ne de problemele calitative ajungem să le marginalizăm, dacă nu chiar să le ignorăm, pe cele cantitative. Or, în România ele nu sunt nici pe departe rezolvate. Nu mă gândesc doar la dificultatea/ imposibilitatea multor cetăţeni români de a vota, care a generat discuţia despre votul prin corespondenţă, ci chiar la esenţa alegerilor: modul în care votăm şi modul în care voturile ni se transformă în mandate. Mi-ar fi plăcut să văd luat în seamă şi acest aspect.

Democraţia fiind „firul roşu al discuţiei” (Şandru, p. 133), nu avea cum să nu vină vorba despre o serie de subiecte precum: justiţia, minorităţile, biserica, descentralizarea, migraţia şi diaspora, partidele, populismul ş.a. În centru, pentru că toate celelalte duc cumva la ea, stă problema constituţiei. Din experienţa ultimelor trei decenii s-au strâns deja „suficiente teme care ar implica o necesară dezbatere mai întâi şi, apoi, eventual, o revizuire constituţional㔠(Şandru, p. 27), dacă nu chiar „un nou cadru constituţional” (Carp, p. 31). E evident pentru oricine că e nevoie de o „clarificare a atribuţiilor fiecăreia dintre puterile statului întrucât există în acest moment nenumărate aspecte de confuzie pe plan constituţional” (Şandru, p. 28). Nu e la fel de evidentă pentru publicul larg, dar e cel puţin la fel de necesar㠄o clarificare în capitolul constituţional privind drepturile, tocmai în ideea de le evidenţia cât mai limpede pe cele pozitive şi pe cele negative” (Şandru, p. 68). Şi de aici ajungem în centrul centrului, la Curtea Constituţională, care mi se pare azi cea mai mare problemă a sistemului instituţional românesc, pentru că a ajuns să fie activată de mai toate celelalte probleme, unele chiar marginale. Aşa zice şi profesorul Carp, care constată: (1) Curtea are dificultăţi în exercitarea funcţiei sale esenţiale, aceea de a controla constituţionalitatea legilor, pentru că Parlamentul nu le pune în acord cu deciziile; (2) „În 2003, Curtea Constituţională a căpătat această prerogativă de a fi un arbitru între disputele politice dintre puterile statului; or, noi constatăm că, de fapt, Curtea Constituţională nu a refuzat niciodată, atunci când a fost sesizată... pe motiv că ar fi necompetentă, ci a acceptat toate aceste conflicte... iar acestea au crescut exponenţial” (Carp, p. 32). Astfel, a ajuns un fel de a treia cameră, cu rol decizional ori de câte ori este sesizată.

Una peste alta, se vede că în România avem de-a face cu o democraţie fragilă şi cu o cultură politică precar㠖 numit㠄de orientare «voievodală»” (Şandru, p. 135) – rezultate din ambiguităţile instituţionale actuale, dar şi dintr-o istorie plină de ambiguităţi, pe care Daniel Şandru o aminteşte adesea în discuţie. O reţetă cu succes garantat nu există, dar e clar că trebuie acţionat pe două direcţii: reformarea instituţiilor şi „educarea” cetăţenilor.

Întrebarea din titlu le poate părea unora puerilă. Cum adic㠄Cine suntem?”? Noi suntem români, nu? Este, de fapt, întrebarea fundamentală pentru orice comunitate. Pentru că, parafrazându-l pe Ernest Gellner, nu suntem români aşa cum avem un nas şi două urechi. Suntem rezultatul unei deveniri, al unei istorii. Suntem toate cele despre care se vorbeşte în carte. Suntem mult mai complicaţi decât ne închipuim, decât ne place să spunem şi să auzim. De altfel, „problema identitară... primeşte răspunsuri diferite în funcţie de regimul politic..., în funcţie de valorizarea democraţiei” şi „identity politics, politica bazată pe identitate”, fie ea naţională ori socială, este asociată cu fragilitatea/ fragilizarea democraţiei (Carp, p. 103). Mulţi politicieni au încercat şi încearcă să ne atingă sensibila coardă identitară. E o formă de escrocare şi, de multe ori, o derivă autoritară/ totalitară. Să ne gândim doar că minorităţile etnice au fost transformate într-un „«bau-bau» al conştiinţei noastre colective” (Şandru, p. 57). Să ne gândim la „lupta de clas㔠şi „dictatura proletariatului”!

Dialogul dintre Radu Carp şi Daniel Şandru este despre România de azi, dar, cum am spus, are multe deschideri spre România ultimei sute de ani. Pornind de la problemele actuale, putem reflecta la o serie de probleme din trecut. În plus, ştiind cum se raportează acum istoricii la textele interbelice, mă gândesc că această carte îi va ajuta pe istoricii viitorului să se descurce în hăţişul evenimenţial al zilelor noastre.

P.S. Merită notat separat, chiar dacă nu e rupt de restul cărţii, capitolul „România la Centenar: cum ar fi putut să se întâmple ceea ce n-a mai fost să fie”. E o poveste a multiplelor ratări în celebrarea a 100 de ani de la Marea Unire, spusă din interor de Daniel Şandru, care a fost chargé de centenaire, mai întâi la Bucureşti, apoi la Iaşi. Nu mă lansez în comentarii, zic doar că subiectul ar merita dezvoltat într-o carte separată.

© 2007 Revista Ramuri