Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Slăbirea tradiției prin mobilitate

        de Daniela Micu

Specialist în balcanistică, Marina Marinescu îşi definitivează formarea etnologică şi sociologică în cadrul şcolii germane, unde atinge teme precum migraţia şi aculturaţia, dezvoltarea socială a zonelor marginale, ori sociologia culturii cu referire specială la literatura populară balcanică. Ţinând cont de aria sa profesională, fondată şi în baza experienţei sale în domeniul artei populare balcanice din cadrul Institutului de Istoria Artei al Academiei Române şi având acces la o bibliografie impresionantă, mare parte în limba germană, Drumuri şi călători în Balcani reuneşte câteva studii aflate la congruenţa intereselor sale, cărora reuşeşte să le dea o formă unitară sub cupola balcanisticii.

Eseurile de faţă sunt structurate tripartit, pornind de la aspectul mai general al călătorilor şi drumurilor acestora în Balcanii secolului al XIX-lea şi urmărind din ce în ce mai aplicat arta populară, răspândită prin intermediul rutelor comerciale, cu structurile ei decorative, motivele şi culorile.

Dacă ultimul capitol este specializat în zona de istoria artei, primul prezintă drumurile comerciale pe teritoriul balcanic, dar şi aspecte ce ţin de meşteşuguri, bazare şi târguri. Tot aici putem observa evoluţia mărfurilor comercializate în funcţie de cerinţele vremii, dintre care şi a cărţii ca produs comercial, urmărind circulaţia şi începuturile vânzării ei în această arie culturală.

Erau o mulţime de drumuri negustoreşti care străbăteau întreaga Peninsulă Balcanică, pentru că ea era de importanţă strategică în relaţiile lumii occidentale cu cea orientală. Incapacitatea de a încadra clar această zonă în una dintre cele două lumi, dar şi tendinţa ei de a filtra influenţele externe, fie ele orientale sau occidentale, şi de a le asimila fondului cultural tradiţional local, fac din Balcani un nod complex din punct de vedere antropologic. Se poate remarca adesea o suprapunere de elemente ce aparţin unor zone culturale diferite, transformându-se într-o „sinteză formal㔠(p. 8), prin care acest areal cultural se şi face remarcat. Astfel, Marina Marinescu îşi orientează cercetările către aceste momente de contact, ce au constituit factori de „preluare şi prelucrare” a influenţelor străine.

Pe lângă negustori, drumurile Balcanilor mai erau străbătute şi de trimişi oficiali către Imperiul Otoman sau de călători atraşi pur şi simplu de exotismul şi culoarea locului. În general, aceste călătorii se încheiau cu rapoarte asupra situaţiei politice, jurnale, memorii şi alte forme de relatare ce cuprindeau detalii etnografice şi geografice până atunci necunoscute. Aveau, aşadar, o funcţie importantă de redare a atmosferei specifice, importantă şi astăzi, când încercăm să înţelegem anumite comportamente socio-culturale. Fiind o perioadă şi un areal fertil pentru producţia unor astfel de texte, autoarea poate să urmărească tipul de călători care au bătut drumurile Balcanilor şi îi discută în ordine cronologică, surprinzând evoluţia economică şi transformările semnificative ale comerţului. Se remarcă şi faptul că, tot atunci, aceste memorii de călătorie se impun ca un nou gen literar, încurajat de interesul oamenilor faţă de necunoscut. Un exemplu în acest sens este medicul francez François de Pouqueville, care a întreprins numeroase călătorii în acest areal, iar memoriile sale s-au bucurat de un succes enorm, fiind traduse chiar şi în germană, engleză şi italiană.

Scrierile de acest fel documentează, în general, rutele comerciale, mărfurile, casele de comerţ şi extinderea lor, târgurile, bazarurile şi hanurile sau popasurile unde negustorii schimbau animalele de povară, încărcau produse locale sau desfăceau altele în vederea comercializării. Negustorii balcanici care dobândiseră o bunăstare materială mai mare îşi extind aria de desfacere în sensul că au case comerciale şi în Viena, Leipzig, Veneţia, Trieste, Odessa, Petersburg şi Moscova, Istanbul sau Smirna. Această bunăstare nu se recunoştea doar prin extinderea lor în afara Peninsulei, ci şi prin lărgirea tipurilor de mărfuri, fiecare zonă nou apărută pe harta lor comercială contribuind la accesarea unor noi produse pretabile distribuirii. Casele comerciale aparţineau familiilor puternice, care au putut să evolueze din simpli negustori la un nou nivel, iar acestea formează ulterior mica burghezie balcanică, la care se adaugă şi alte grupuri de negustori sau meşteşugari locali. Ea „a pătruns în cultură, a susţinut dezvoltarea economică şi socială a oraşelor” (p. 47) prin donaţii substanţiale către diferitele instituţii destinate vieţii comunei. Pe acest fond apare şi cartea ca produs nou, numai bun de comercializat, la început abordând teme religioase, apoi luând forma unor îndreptare de conduită, pentru ca, în cele din urmă, să aibă o funcţie beletristică. Această nouă mică burghezie, ridicată din zona comerţului şi meşteşugului, poate justifica, oarecum, tendinţa actuală a popoarelor balcanice de a aprecia mai degrabă persoanele îmbogăţite prin comerţ sau producţie, decât pe cele responsabile de diverse revoluţii intelectuale. Pentru că burghezia, în această zonă, a crescut de jos în sus şi nu invers, ca la occidentali. O astfel de interpretare nu poate să nu atragă după sine o observaţie cel puţin hilară, care repune Balcanii tot în postura de mijloc: dacă în Occident cultura se face de sus în jos, iar în Orient abordarea este mai degrabă egalitaristă, în Balcani aceasta se realizează, cazual, de jos în sus.

Partea mediană este dedicată obiectelor de artă populară şi decoraţiei lor, în funcţie de influenţele aduse prin intermediul preocupărilor comerciale. Faptul că avem de a face cu o zonă în care mobilitatea era ceva firesc şi călătoriile erau necesare pentru procurarea diferitelor mărfuri neautohtone, altfel oferta era destul de redusă la vremea aia, influenţează fiecare societate, în diferite moduri, nu numai din punctul de vedere al dezvoltării economice, ci şi la un nivel mai profund, al tradiţiilor. Marina Marinescu discută în acest sens schimbul de daruri în cadrul ceremonialului nunţii ţărăneşti româneşti la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Prin mecanizarea şi industrializarea la nivelul întregii Europe, cantitatea de mărfuri creşte, iar acestea trebuie transportate pe distanţe tot mai mari. În acest proces, târgurile ce trebuie să existe în număr cât mai mare, de aceea şi în zone mai îndepărtate, au un rol important în deschiderea satelor către noile influenţe. Aceste transformări de natură socială afectează relaţiile tradiţionale în interiorul satului, dar şi relaţiile acestuia cu lumea exterioară. Un exemplu este ceremonialul nunţii, capabil să reînnoiască sau să îmbogăţească un sistem de relaţii şi, prin schimbul de daruri, să asigure baza materială necesară noii gospodării prin obiecte cu funcţie dubl㠖 una evidentă şi alta codificată, simbolică. În Balcani, lada de zestre conţinea lucruri simple, dar care erau în acord cu interiorul minimalist al unei case ţărăneşti: „...pentru a facilita buna funcţionare a familiei nou create trebuia asigurată o ladă de zestre şi, împreună cu ea, cel puţin câteva piese textile de îmbrăcăminte şi de interior, ca şi o furcă de tors pentru viitoarea soţie” (p. 77).

Odată cu slăbirea tradiţiei, influenţată de cultura târgului şi de oraş, „de ceremonialul laic şi religios în mediile boiereşti şi ale negustorilor şi orăşenilor bogaţi” (p.78), cerinţele în privinţa lăzii de zestre şi a obiectelor conţinute se modifică treptat. Lada nu mai trebuie sculptată de tatăl fetei sau de mire, după caz, ci se comandă din ce în ce mai des unui meşter local. Motivele decorative, aşa cum vom vedea în ultima parte a cărţii, se schimbă şi ele, iar în jurul unui număr de motive locale de circulaţie, se adaugă noi motive din diferite zone de influenţă şi formează noi motive. Furca decorată simbolic cu motive legate de ritul fertilităţii va conţine şi altele provenind din diverse credinţe, iar piesele textile îşi schimbă originea, sau sunt introduse alte piese împrumutate de la alte culturi. Este cazul fesului roşu, oferit miresei spre a fi purtat în primul an după nuntă: „Fesul e port oriental. Româncele noastre însă, care îl poartă mai ales în anul cel dintâi după cununie, şi anume totdeauna sub ştergar, l-au adoptat dimpreună cu denumirea lui de la albaneze, cari de asemenea îl numesc fes şi care, ca şi româncele, îl poartă numai în anul cel dintâi sub ştergar” (p. 81). Ştergarul tradiţional se îmbină cu un element „la mod㔠– fesul albanez, care este adoptat şi integrat în ritual cu la fel de multă seriozitate ca şi elementele originale. Un alt dar textil, de data aceasta făcut de mireasă mirelui, îl reprezintă cămaşa ţesută, care trebuia să îndeplinească anumite norme de frumuseţe. Odată cu dezvoltarea comerţului şi accesul sătenilor la diferitele forme de deschidere comercială, cămaşa putea fi achiziţionată şi, pe lângă normele de frumuseţe, trebuia să îndeplinească acum şi unele de valoare – prin preţ şi prin gradul cât mai mare de inaccesibilitate a locului de achiziţie. Transformarea se reflectă inclusiv la nivelul cântecelor şi oraţiilor de nuntă: „...îndată la drum s-a pornit,/ La drum spre Cernăuţi,/ Târg cu multe curţi,/ Negoaţe scumpe să găsească/.../Trei zile şi trei nopţi/ Prin Ţarigrad s-a plimbat/ Negoaţe scumpe-a căutat/ Prin dughene turceşti,/ Pe la noi de acelea nici nu găseşti,/ Cu marfă de la Banat,/ De care şi jupâneasa mireas-a cumpărat,/ Câte un galbăn cotul l-a plătit,/ Pe corabie le-am păcuit,/ Pe Dunăre le-am pornit...” (p. 83).

Marina Marinescu urmăreşte cu un ascuţit simţ critic aceste mutaţii la nivelul tradiţiei, prin mobilitate, şi aduce, prin întreaga sa carieră, o contribuţie remarcabilă la studiile despre balcanism.

© 2007 Revista Ramuri