Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Refacerea prin poezie

        de Gabriel Nedelea

Antologia Vino cu mine ştiu exact unde mergem, editată în 2014 la Polirom, a fixat şi sintetizat o primă etapă a poeziei lui Dan Sociu. În ce măsură scriitorul a şi închis această etapă, nu ne puteam da seama decât odată cu apariţia unui nou volum, publicat, iată, în 2019. Uau debutează printr-un discurs minimalist, anunţat din titlu, întărit, însă, cu subtilă ironie metaliterară, prin simularea naivităţii prozodice, a tonului plat şi a scriiturii rudimentare. Însă semnele controlului asupra acestui gen de scriitură nu întârzie să apară, prin secvenţe ca „ce bine-i toamna că simt mila/ i-am spus Elenei şi pe urmă/ ăsta-i un vers bun şi ea/ da, păcat că trebuie să-l dezvolţi”.

Se conturează, în aceste prime texte, unele pregătiri pentru naraţiunile în care Dan Sociu prinde succesiunea stărilor modificate de conştiinţă, din care vizualizează şi dilată realitatea fără să recurgă la insolitări gratuite. Sigur, la limită, se poate vorbi chiar despre misticism, cum a făcut-o Cosmin Ciotloş. Însă există o anumită consistenţă a eului, precum şi anumite rute de repliere din vis - reverie - trip - moarte, de unde şi puterea de distanţare prin scris, prin captarea şi redarea unor nuclee narative ce-l individualizează pe cel ce rosteşte şi rememorează cu luciditatea celui ieşit, nu alungat, din extazul pe care, în parte, tot el şi l-a provocat. Uau e mirarea de după, a celui care, întors spre sine, constată: „numai când suferi te iubeşti/ ţi-e milă de tine/ când îţi crapă ţeasta de durere/ când şi perna-i ostilă/ şi parcă-ţi mai trece când stai în picioare/ dar câte ore din noapte să stai în picioare/ şi te bagi în apă şi pui şi plăcere pe tine/ să se concentreze mintea pe altceva/ şi poate şi să-ţi treacă/ şi-ţi trece, plăcerea, dragostea neumană/ a apei fierbinţi, mângâierea ei pe ceafă/ pe spate, nici un pic mângâiere adevărată, de om/ dar aproape de adevăr, destul de aproape/ cât să-ţi dilate venele-n cap/ şi să-ţi treacă, chiar dacă după ore,/ dimineaţa, şi-apoi/ când te vezi în oglindă, c-un fes urât pe frunte/ şi te uiţi în ochii tăi noi, de copil/ de când nu te-ai mai văzut aşa/ şi laşi buza în jos, ca un copil supărat/ atuncea te iubeşti, atuncea ţi-e milă de tine/ şi te ierţi pentru tot”. Această poezie e, de fapt, una de refacere, de recuperare, fără menajamente şi fără nostalgie sau melancolie necontrolate.

Printr-un discurs literar de înaltă calitate, Dan Sociu se confesează nu unui celălalt în care s-ar putea regăsi prin empatie, cum au tot făcut-o douămiiştii, ci efectiv textului, sieşi prin text, eventual şi celuilalt, dar numai ca efect secundar. Timpul petrecut cu sine îl împinge la astfel de relatări biografiste dinspre prezent: „Acum, când scriu, ascult Raumschmiere pe youtube, live. Mă uit la el când mi se taie cheful să continui şi mi se tot taie, nu mai văd deodată nici un motiv să scriu. Mă uit la el şi îl văd ce rablagit e. Ce se aude e puternic şi vital, dar nu-i iese acum din butoane e de mai demult. (...) Nu-i văd ochii, dar ştiu ce aş vedea în ei. Înrudirea cu moartea, ca la fosta mea, uneori, pentru că ea e încă acolo, dar pe la 7, înainte să ne despărţim în faţă la TNB, am văzut asta, i-am văzut ochii şi dinţii mici şi bătând spre cenuşiu şi faţa nu atât de proaspătă. M-a întristat, m-a deprimat. Orice mă deprimă în ultima vreme şi nu văd să fie vreo schimbare. Mi-era foame şi, pentru că mai aveam o oră, m-am dus în Amzei, să caut ceva de mâncare fără carne, pentru că era vineri. Mă ţin de regula asta, miercurea şi vinerea fără, ca o structură. Pentru cine scriu eu toate astea. Ce-am vrut întotdeauna a fost să fiu lăsat în pace şi să sufăr. Am o plăcere din asta şi o vreau”. Propune, prin astfel de obiceiuri, o ordine, „o structur㔠ce relevă dorinţa de aşezare, necesitatea unui loc din care să-şi reevalueze revelaţiile, incursiunile onirice şi toate celelalte modificări de conştiinţă. Pare să ştie pentru ce scrie toate astea, nu pentru cine.

E, în aceeaşi ordine de idei, confesiunea celui care-şi cunoaşte moartea, ca stare intermediară, cu mai multe „etape”, percepute prin diferite prize de conştiinţă, ca alienare, transformată în retragere parţială, deliberată, în care poate acţiona. Dan Sociu atacă, astfel, una dintre temele mari ale literaturii, relativizând-o, speculându-i puţina consistenţă ontologică, dar nu prin deplângerea absenţei celuilalt, ci atribuindu-i o realitate, o formă de vieţuire incompletă. Moartea poate fi, în poezie, „o despărţire lungă, de ani de zile”, la care „participă (...) sute şi mii de alte fiinţe,/ locuri şi întâmplări, totul ca o pregătire/ pentru saltul peste durerea şi stranietatea de/ neînchipuit a morţii”. De-asta se poate nara din moarte: „încă nu murise, de tot/ dar cei 11 ani de moarte deja mă făcuseră adaptat/ (...)// după 11 ani,/ căpătase o resemnare din interiorul morţii,/ ca şi cum ştiam deja de mult unde sunt/ deşi ceva mă oprea înainte să-mi formulez în minte/ numele şi adevărul condiţiei”. Astfel, moartea devine o stare modificată de conştiinţă ca toate celelalte, adică precum acelea mediate oniric sau prin intermediul halucinogenelor. Poemul în care rememorează aceste etape ale „morţii” e şi cel mai consistent din volum şi n-ar trebui să sperie cititorii, mai mult sau mai puţin profesionişti, prin gravitatea sa. Dan Sociu îşi asumă acest registru înalt şi deţine mijloacele discursive potrivite pentru a o face. Îl structurează în funcţie de implicaţiile sale şi de treptele pe care individul la un moment dat va trebui să le parcurgă: „o parte din ultima etapă/ a muririi acesteia prelungi/ e serviciul în slujba morţii,/ când, deşi tu însuşi n-ai trecut încă dincolo,/ aduci pe alţii la începutul drumului”. Întreaga realitate se deformează, devine spectrală: „ceva care apărea ca mama/ şi poate că era chiar ea, angajată şi ea la noi/ sau doar o parte din condiţiile de lucru, venea şi-mi/ aducea sendvişuri în cameră şi erau momente/ scurte, ce semănau cu unele de mai demult,/ ai fi zis,/ cum zici la un portret reuşit/ ce asemănare extraordinară,/ dar scurt, o arătare, şi dispărea,/ fiindcă demult nu mă mai putea păcăli vreo formă/ că ar fi forma de mai demult, cea dintâi, cea din viaţă”.

Desfacerea realităţii din acest poem se realizează printr-o reducţie fenomenologică (epoché), întâlnită în literatura noastră la Mircea Ivănescu, conjugată cu momente onirice. Prin facebook pândeşte femei pe care încearcă să le atragă în moartea sa, care, de fapt, nu e ireversibilă, dar în care se simte deja familiar şi complice. Există pasaje extraordinare în acest poem, delimitat ca atare doar de spaţii tipografice albe: „la mine piesa/ se juca pe ultimele rămăşiţe ale convenţiei,/ se făcea că vorbesc pe facebookul meu cu ele/ dar feţele de pe facebookul meu/ începuseră să nu mă mai privească direct/ sau să mă privească cu o sclipire de spaimă în ochi,/ (...)/ iar uneori ecranul/ mirosea puternic a lămâiţă şi afară se făcea cerul/ azuriu, fără niciun nor, ca semn că una fusese/ lăsată mai departe pe pământ”. Strecoară în acest episod şi o referinţă la „trecutul” său poetic, despre care ne întrebam la început dacă a fost sau nu segmentat odată cu acest volum: „fusesem poet şi încă mai scriam câte ceva,/ să păstrez familiaritatea dar şi fiind cu adevărat/ inspirat de moarte, cum s-a ştiut dintotdeauna/ şi mi se închipuiseră şi lecturi publice, pentru alţi/ morţi ca mine sau poate doar tot nişte proiecţii ale trecerii”. O poetă răspunde chemării sale şi, într-un decor romanesc, o întâlneşte, îns㠄adevărul e că/ încă nu i se potrivea moartea, avea în ea/ ceva prea pământesc şi nu reuşeam să-mi ţin/ mintea la treabă (...)”.

Perfect conştient de riscurile unei astfel de construcţii, propune un final ce confirmă situarea într-un prezent din care-şi controlează rememorarea acestor experienţe liminare. Deconstruieşte imaginarul prin crearea unei atmosfere provinciale, cu un şlagăr pe fundal, „pe undeva pe un trotuar un ţigan însoţit de/ fiul său/ cânta la acordeon, hai vino în iar în gara/ noastră mică,/ priveşte-mă să vezi cât mi-e de frică”, însă o face pentru a-şi revela, cum spuneam, că această stare nu e ireversibilă: „(...) şi m-am întrebat/ atunci, pentru prima oară în atâţia ani de murire,/ daca fata cu ochi negri adânci nu cumva mă chema/ înapoi în viaţă şi dacă să mă duc, dacă aş reuşi/ să mă trezesc din mersul meu prin somn,/ dacă aş avea curaj, dacă ar merita să dau înapoi,/ să mă reataşez de ceva, acum,/ când începusem să mă obişnuiesc cu desprinderea”.

Uau e, fără îndoială, unul dintre volumele importante de poezie ale ultimului deceniu, în care confesiunea, biografismul şi onirismul depăşesc egocentrismul şi ating acel „entuziasm impersonal” de care numai poezia e în stare.

© 2007 Revista Ramuri