Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Ileana Roman sau devenirea cuvintelor

        de Florian Copcea

Poetă cuceritoare, sensibil şi vulcanic îndepărtându-se de verslibriştii generaţiei sale, Ileana Roman, în antologia Tăierea cărţilor, demonstrează puterea jocului prozodic, standardizând în literatura română o anume re-compunere a limbajului poetic în devenirea sa. Schimbarea, într-un anume sens, se produce în structura liricii şi a normelor ce o impun, singularizând-o de contingent. Pe deplin conştientă de riscurile ce le incumbă un asemenea impact, Ileana Roman îşi asumă libertatea combinatorie a formelor de expresie postmoderne, detectate permanent într-un limbaj poetic bogat şi diversificat în ecouri livreşti, ludice şi expresioniste şi pentru ,,a scoate ceva din neant” (Jorge Luis Borges), punând în evidenţă mitul creaţiei. Sistemele poetice care au consacrat-o par definitiv abandonate, justificându-se în acest fel nevoia stimulativă, esenţială, a unicităţii lirice, a eliberării predominanţei magicului.

Universul conceput de Ileana Roman, de o densitate epică spectaculoasă, novatoare, este desacralizat şi depoetizat de ,,falsa poezie” (André Breton). Lirismul său este, în genere, meditativ. De aceea poemele, încifrate şi pervertite la inefabil, poartă amprenta unei metafizici incomprehensibile. Pornind iniţial de la expresionism, poeta s-a desprins de arhetipurile literare în vogă şi, urmând calea deschisă de Ion Barbu, Gellu Naum şi, empatic, de Nichita Stănescu, şi-a dezvoltat dispoziţia categorică pentru un limbaj care a transformat poezia în ,,joc lexical şi lingvistic” (Paul Valéry). Vocabularul clasic/ curent a fost înlocuit cu un discurs novator, ceea ce a provocat o imediată fisură a stării de poezie care a căpătat o rezonanţă de-a dreptul borgesiană. Interesant cum a reuşit o poetă din provincie (trăieşte la Drobeta Turnu Severin) să iasă din timp şi să proiecteze heideggerian, am presupune, imaginarul la rigorile poeticii transcontemporane. Această filozofare este dublată de un dramatism paroxistic, ceea ce ne obligă să acceptăm ideea că, deşi supralicitat, hazardul devine o angoasă. Traiectoria suprarealistă pe care şi-a orientat fiinţa şi ,,alfazetul” Ileana Roman, una dintre cele mai originale şi înzestrate poete de la noi, este în măsură să probeze dexteritatea ,,mâinii care scrie” (Maurice Blanchot). Dar ce se întâmplă când poeta se culpabilizează în vertijuri verbale vidate de existenţial şi îşi scoate din scrinul cu metafore masca miticului Orfeu răpus de propria sa abisalitate? Răspunsul îl descoperim în compoziţia poetică ce înlocuieşte inspirat Cuvânt(ul) înainte: ,,Când eu mă plictiseam de poeticale/ cuvântul mânca literele, mânca hârtia/ mânca şoriceii care mănâncă hârtia.// Când eu mă apucam iarăşi de scris/ eram mai nebună decât închipuirea/ chit că iubeam verbele trupeşti şi strigam/ nu mai plânge, Heraclite!/ nu mai scuipa, Diogene!// Când cuvântul începuse a-mi căra poverile/ vedeam lucruri, fiinţe din cele ce iubisem/ cum se întorc ca înecaţii salvaţi/ şi gata să dea cu pietre, să ne sfâşie pe mal...”.

Imaginile ce ni le sugerează cuvintele, ,,când lumea se tot vântură şi cuvântură”, spun mai mult decât acestea din urmă, atât de îndârjite, descătuşate şi anarhice, care, în accepţiunea lui Paul Valéry, ,,nu sunt indicii indiferente ale realităţii, ci posedă propria lor greutate şi propria lor valoare”. Ileana Roman este atrasă de aliteraţia experienţelor semantic valéryste când începe să-şi zidească labirintul poetic: ,,Eu şi cuvântul dansăm lunând/ fără profunzimi ruşinoase şi de fără valoare sfârşituri/ când stele cad şi nu cad/ iar infinitul e o frumoasă eclipsă cu inel”. E de la sine înţeles că explorarea ficţiunii, anume pierzând sentimentul transcendenţei, îi creează posibilitatea de a medita, imprevizibil, lucid, asupra ,,dezordinii realităţii” (Alan Wilde, Horizons of Assent: Modernism, postmodernism, and the ironic imagination): ,,Târziul se târăşte prea devreme/ Nisipul tristeţii abureşte oglinzi./ Ultimele ploi se suie pe mâini/ Şi pe corp ca alte haine/ Şi curg şerpi de frig/ Pe lângă fumul de ţigară./ Tot ce rămâne/ E această vreme/ De câini morţi risipiţi/ În sus şi în jos/ Câini morţi care latră câini morţi/ De-a lungul ploii/ De-a lungul amintirii/ Ce ţi se culcă la picioare” (Sau câini morţi şi sfârşit de toamnă din vol. Naşterea zeiţei). Versul sublim ,,Câini morţi care latră câini morţi”, slujind la postularea fanteziei şi imaginaţiei autoarei profund devotată jocului poetic, face trimitere la poemul/ ars poetica Tristeţe lui Nichita Stănescu: ,,Tristeţea mea aude nenăscuţii câini/ Pe nenăscuţii oameni cum îi latră”. Această influenţă, uşor decodabilă, o depistăm, amplificată, pe tot cuprinsul antologiei (structurată în opt părţi, în fiecare dintre acestea fiind selectate versuri scoase meticulos prin ,,tăietura cărţilor” publicate).

Refugiul poetei în clepsidră, urmând o retorică metonimică, fiziologică permanent dominată de voluptatea jocului criptografic al cuvintelor, vizează idealitatea textului, explicitând adevărul că în postmodernism acestea din urmă pot fi pur şi simplu cosmetizate, chiar dacă, în opinia unor teoreticieni ai poeziei, sunt iluzorii. Cesare Brandi (în Teoria generală a criticii) este de părere că ar fi o iluzie să credem despre cuvântul obişnuit că preexistă poeziei, opinie în măsură, se pare, s-o contrarieze pe Ileana Roman care, sedusă de ,,forţa de persuasiune a cuvântului” (Murray Krieger, Theory of Criticism), explică, metaforic, ideea, fiindcă ,,din cuvânt vin, în cuvânt mă întorc”: ,,cuvântul e un sclav color” sau: ,,Cuvântul este o plăcere/ Chiar şi când zice amărui”; ,,văd timpul, îşi îndreaptă şira spinării/ şi-i spune domnului pendul s-aştepte/ jos unde nisipul e o capodoperă/ ce scârţâie sub paşii noştri. Eu/ scriu în dreptul acesta./ Cuvintele-s un neam/ nemuritor – vârtej la/ locul lui şi scribi/ scrijelind plânsul/ şi/ râsul – aceste două/ mari corăbii ce se scufundă/ se confundă. Încât cele nedesluşite/ se molipsesc de cele desluşite./ ecouri din oştiri antique trecând fluviul/ să ne cunoască păsările şi îndărătnicia./ Noi când am râs, am râs în cer, noi/ când am plâns, am plâns/ acas㔠(pe ţărmuri).

Inventivitatea poetei, asocierea de idei abstracte şi idei non-fictive, produse de experienţă sau născute din lecturi şi inspiraţie, toate convertite în imagini şi viziuni factuale generatoare de raţionamente senzoriale, contribuie la rescrierea unei lumi interioare şi exterioare în care timpurile se contopesc, îşi scutură praful de strigăte peste un eu îngemănat cu o vădită aspiraţie spre idealitatea prozodiei. Instrumentele stilistice sunt coborâte, ceremonios, din ,,turnul de fildeş”. Manifestând, încă din 1968, când îi apărea prima carte de versuri – Naşterea zeiţei (Editura pentru literatură, colecţia Luceafărul), un postmodernism accentuat, se complace, eliberată de orice complexe şi convenţii, într-un limbaj anarhic, scriitura ei poetică, purtând, simultan, povara timpului şi spaţiului, recuperează obiectele arhicunoscute ale poeziei, le dă dimensiuni eclectice şi o nouă identitate.

Din fericire, tectonica versurilor, la prima vedere doar sofisticată, ne întăreşte convingerea că registrul lexical actual o califică, inevitabil, drept un prestidigitator de fundamentale teme canonice universale: ,, […]/ Plâng şi eu din gură-n gură/ Înainte prin răsură/ Înapoi prin labirinţi./ Uneori abia visez că/ Sunt albastră teleleică/ Încă onomatropeică/ Înspre primii goi părinţi.// […]/ Alţii spun că văd străluce/ Viermele cum ar induce/ Sensul, şi repetă tril/ Doamne, că ai dat nebunii/ Ca să râdă de mai bunii/ Obosiţi de dragul lumii/ Printre noi figuri de stil.// […]/ Eu nu ştiu, îmi e ruşine/ Nici nu dorm, scriu în ţărâne/ Alfabetul Tău sunt doar/ Însă şi atunci când cred că/ Te-ntâlnesc pe o potecă/ Doamne, o bibliotecă/ Iar ne taie calea iar…” (Ev(l)avie). Avatarurile metamorfozelor ireversibile, antinomice, cărora le cade victimă omul la răscruce, influenţează explicit topica şi structura armonică a versurilor, despovărate de orice obligaţie.

Tot mai interiorizată, oscilând între lăuntric şi lumea exterioară, fiinţa literară a poetei mitologizează tot ce nu se vede de un ochi obişnuit. Viziunile sale sunt focalizate, într-o vâltoare sinestezică, fără să se distorsioneze, asupra timpului ficţional, asupra timpului iniţiatic, existenţial, şi nu lasă lumea aşa cum este creată: ,,Ce-ar fi să evadez prin absurd, prin reducere la absurd./ […]/ Nişte clepsidre curgeau în sine râsul, râsetul, râderea/ ca pe cea mai grozavă pierdere de timp./ Nişte statui se plimbau pe străzi/ a trebuit într-o zi să le tai mâinile/ căci nu puteau să scrie despre mine – regina cu bufoni./ Apoi le-am tăiat şi căpăţânile/ văzând că nu puteau deloc să râdă./ Numai o statuie a rămas întreagă/ zicea că-i domnişoara Mnemosyna./ Era frumoasă, părea mai reuşită decât originalul/ bea mandragora/ şi nu-şi amintea decât că râsul îndoaie plânsul/ şi-l scoate din faimoasele ţâţâni./ Pe bufoni i-am pus să facă nişte lucruri/ ca nu cumva să moară de râs./ Făceau şi vindeau prin tristele împrejurimi/ diferite artefacte în formă de guri/ guri mari şi mici sparte de râs, dinţi universali de râs/ limbă de câine şi scuipat de râs…” (Regina cu bufoni).

În poemele din Tăierea cărţilor, titlu destul de enigmatic, întâlnim, dincolo de arsenalul de procedee şi nuanţe, cuvinte-necuvinte, formate fără vreo urmă de inhibiţie, fără chestionarea validităţii lor. Acest nou canon, considerăm, scoate poemele din sfera literalităţii şi a elitismului amorf al modernismului, dă cuvintelor ce le compun prin combinaţii spectaculoase o altă viaţă, un sens şi înţeles nou. Corespondenţele simpatetice cu limbajul lui Nichita Stănescu, Arthur Rimbaud, Mircea Cărtărescu ş.a., perfect identificabile în versurile selectate de antologatoare din volumul Gură la deal, pun în valoare miturile fundamentale, arhetipale, ale literaturii universale, împrejurare în care se poate detecta cu uşurinţă ingeniosul reflex hieratic asumat. Credinţa Ilenei Roman în ,,veşnicia trasă de boi” a satului, unde ,,spaţiul înghiţea timpul/ lupii nu mai erau albi/ caii nu mai aveau aripi” (Corabia), indică existenţa unui deprimist autarhic care regretă provocările postmodernităţii, dar, mai ales, despărţirea de fabuloasa lume a altor vremi.

Poemele, raportându-se tot timpul la un epic ancestral, aflat dinafara lor, recuperează şi (re)trăiesc, laolaltă cu imaginile paradoxale ale unor ,,lucruri absente” (Paul Valéry), pentru a-i da creatoarei şansa să viseze, să se întoarcă pe drumul realităţii exorcizată de fantasme: ,,Şi umbra ţăranului biserică era/ Una de lemn, din cele părăsite./ Pe gura lui cuvinte nu veneau/ Erau în pământ, în cer, în păsămite.// Numai când brusc s-a auzit duduind/ Şi cerul începuse să plouă întins./ Gura lui se deschise zicând:/ Rugăm frumos să ne iertaţi!/ Şi ploaia cădea dinadins” (Şi ploaia cădea dinadins). Tema satului, iterativă, provoacă la Ileana Roman ,,un fel de stare zero” (P. Valéry), convertită într-o stare febrilă de creaţie poetică.

Vom încheia excursul nostru prin poezia Ilenei Roman cu această ars poetica din volumul Nopţile belletriste (Editura Prier, 1996), spre a ilustra, încă o dată, fidelitatea acesteia pentru o poetică de concepţie, influenţată firesc de spaima/ starea de Absolut: „Îngerul îmi citise cartea cumplit/ omorând-o cuvânt de cuvânt/ Şi la sfârşitul cititului sfânt/ Cu gura lui s-a iscălit.// Din cuvânt vin, în cuvânt mă întorc/ Între timp la ce bun să mor, îngerai,/ Treacă de la mine la tine noroc – / De n-aş fi scris eu, ce omorai?// Acum de Păresimi am prins îngerul/ Înviindu-mi cartea cu plângerul/ Trecând de la mine la el şi invers// Literă cu literă şi vers cu vers/ De nu pot, Doamne, să mai adorm/ Prin văzduhul enorm” (Ex libris).

 

© 2007 Revista Ramuri