M-a surprins felul cum ai părăsit camera:

trântind uşa, înseamnă că toate sforile

pe care le-am tras,

ca o nouă formă de anesteziere, s-au rupt.

Cu toate astea, ciorapii nu-ţi vor încreţi gleznele.

Ştiu: n-am fost tipul înalt, brunet,

cu ochi albaştri ce-ţi căzu în ceaşca de cafea

după ultima farfurie spălată

în apa de primăvară a lunii,

din care ne privea exuberant

un lan de porumb iubind lumina.

Mai bine ar fi să aflu ce nu vrei să-mi spui:

ceva despre bruma mării ca o pasăre de pradă

veghind nisipul plajei,

despre cum m-aş împiedica

până şi de linia de frontieră dintre noi?

Răsunau chitările, ca în locurile ascunse

ale inimii mele, altfel nici nu se putea!,

dezvăluind în fâşii, distilate fâşii,

precum paşii unui specialist în furişarea pe întuneric,

balada trupei Bonfire – You make me feel –

Mi-ai făcut şi-un semn consolator,

între palme aş mai fi răsucit,

aş mai fi răsucit între palme,

cum renăştea prin peretele bibliotecii

amprenta cupelor sânilor tăi

– întruchiparea ceasului meu solar,

neliniştitor precum orice precizie –,

şi mă simţeam de parcă aş fi făcut

o depunere la bancă,

în prea devremea dimineaţă.

– De azi vom măsura cărţile împrăştiate

prin biblioteca în care ai întins

acea faţă de masă din brocartul înţelegerilor,

dar nu am nicio suferinţă din pricina asta,

ai conchis, semn că ţii la corvoada noastră domestică.

– Nu e o noutate acest fapt.

Noutate, cred, e ceea ce corectăm,

– ştiu, orice adevăr este înşelător,

ca şi întrebarea: De ce tocmai o dimineaţă?

Poate fi ea acel phoenix uriaş mult aşteptat?

Vom auzi cărţile cum şi-ntind trupurile,

nu ştiu dacă atât de mature precum profilul pădurilor

din care-au plecat, ca nişte povestitori, definitiv,

să bea un ceai lipsit de renume,

să deschidă o polemică în stradă

pe partituri ce-au aprins ruguri de recunoaştere

– şi cine dracu mă poate contrazice? –

a faptului că strada nu e un loc de lectură dezvelită.

Loc dezvelit e această bibliotecă

primenită de paşii tăi fini cutreierându-mi inspiraţia,

– a respira în voie nu înseamnă, cumva,

a nu mă întreba ce gândeşte celălalt despre mine,

cel ce sunt-cum sunt-când sunt-pentru că sunt?

Aşa au fost paşii tăi,

precum ai proprietarei carierelor de argilă

când ai trântit,

ca un poştaş peste o ţară de nici-altundeva,

uşa,

de-au tresărit,

cu anii lor cei mai frumoşi sub dorsale,

dintre bujorii grădinii ce împiedică

orice dimineaţă să devină amurg,

greierii, amintindu-ne greierii, ca niciodată,

că nu răgazul ne lipseşteą.

__________

1. Referire la mitul greierilor şi originea divină a cântului-povestire, dintre Socrate şi Phaidros, din dialogul platonician Phaidros.

Gardul înalt şi poarta au ars în soba de zid

odată cu prima căsnicie.

Oblicitatea ochiurilor plitei de fontă

ascundea întunecimi despre care,

la acea adresă, nu s-a mai vorbit.

Mult timp nu s-a mai vorbit la adresa acelei adrese.

O peluză compactă şi-un gard viu

tuns soldăţeşte, o serioasă cutie poştală,

care-şi plătise dreptul de a locui acolo

şi-o giruetă atotştiutoare,

precum redacţia unui ziar,

în materie de direcţia vântului...

Ieri, de la o poştă, amicalul poştaş,

venit soldat în termen pe când eu trecusem

prin tranşeea primei jumătăţi de militărie,

îmi flutură un plic.

Primul gând a fost, recunosc cu tristeţe,

că mi-ar fi scris armata, apoi, tot apropiindu-se,

cu o oarecare chibzuinţă m-am oprit asupra altuia:

ultima dată mi-ai trimis o vedere

dintr-un chioşc de ţigări;

mai adaug calendare pentru douăzeci şi doi de ani

şi o hartă pe care scrisesem: ,,Aici suntem noi“.

Şi, pentru ca totul să pară extrem de realist,

i-am rupt lent capătul cel mai subţire,

păstrând toate indiciile

că volumul şi greutatea cuvintelor au aceeaşi metalurgie.

Aceeaşi metalurgie aveau cuvintele tale.

A mai fost şi o nedreptate şovăielnică:

fotografia ta alb-negru.

Cu deştele îmi apăs pleoapa,

rămâi lumină, fii mişcare,

poartă-mi privirea precum apa

spălând norocul pe picioare,

să nu-mi fii dogmă cumpănită,

ci pitorescul cuţitar

pitind în şaua matisită

o aşchie primită-n dar...

De-am să revin pe-un cal mărunt,

împuţinat ca o monedă,

sfioasă aşchie cât sunt,

sunt îmbinarea patrupedă

ursind vestiri precum poştaşul

cu haina-i însăşi, o scrisoare...

Sau stând în vânt, am fost luntraşul

atâtor mări interioare?

Pufăie din ţigara-nnădită, prelung,

jarul îmi pare-un fitil

ce-şi ţine sub haină ziua-n răcoare,

strâng mânerul joagărului

şi-ncerc să ţin ritmul:

Nu-mpinge, doar trage,

mă-ndeamnă Ilie...

Fumul proaspăt

îi face mustaţa să râdă cu furie, afumându-i obrajii

cum iese pe nări ca prin coşurile locomotivei

de pe scara căreia cobora din mers,

învăluit, ca-ntr-o robă,

în aburii de câmp carbonifer

tocmai în dreptul străzii, cum un fugar clandestin.

Proptiţi în picioare

fixăm capra cu ancora braţelor,

joagărul se cabrează,

spinii săi fluieră în miezul traversei,

rumeguşul palpită, străluceşte mut

pe hainele mirosind a păcură, spre seară,

când vom face cu soba de zid,

schimb de focuri.