| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Gela Enealilith mă trezesc adesea cu dorinţa expresă/ de a-i spune cuiva că-l iubesc în jurul meu/ toţi şi toate au trecut prin experienţa catharhică a dragostei şifonierul s-a iubit cu bluzele transparente/ până s-a dus vara apoi fiecare şi-a văzut de viaţă rochiile s-au iubit cu nishane/ până s-a combinat cu transpiraţia s-a ales praful şi de idila asta mama s-a iubit cu tata să mă facă pe mine/ zicea că nu mai coincid trupurile noastre la ecograf tata s-a iubit şi cu nina de la parter conştiinţa lui era praf/ acum se desface în cataplasme peste nişte răni mai vechi recunosc/ familia nu seamănă cu un triptic mai degrabă cu o apă adâncă/unde vieţuitoarele mute nu fac umbră ori cu un copac/ pe crengile căruia păsările înnoptează în cântec familia este staborul îngerilor e de preferat să întârzii la convocări/ te dai bolnav n-ai ştiut ce faci/ te-a luat valul /.../ cu toate astea simt nevoia să spun cuiva te iubesc între timp mama a devenit sora nectaria tata este pe şantier/ sapă în speranţa unor vestigii pentru săpături adânci îţi trebuie vlagă/ nici tata nu mai e chiar tânăr /.../ nu-mi rămâne decât să mă uit în oglindă să-mi rescriu ontogeneza la scara 1/n eu sunt lilith m-ai auzit eu sunt lilith repetă după mine cine sunt eu haide spune-mi ceva despre care să tac dacă dispar acum/ voi scăpa de o internare pe termen lung voi primi pachet alimente săpun pastă de dinţi poate şi nişte cărţi de la ruda mea îndepărtată/ lumea în camere obscure libertatea se developează/ sinucigaş confidenţa înmugureşte în urechile microfoanelor uită-te la degetele mele cum cresc/ până la fire de înaltă tensiune uită-te la inima mea cum descreşte/ încât se face punct eu sunt lilith repetă după mine cine sunt eu mi-au pus nume de cod/ valentina habar n-am de unde vine numele ăsta/ nici cui foloseşte anonimatul precauţiei în niciun caz nu vine de la sfântul răspunzător cu dragostea totuşi simt nevoia să mă strigi pe numele adevărat/ aşa cum alţii simt nevoia să se dezbrace-n public /.../ mă trezesc adesea cu dorinţa expresă de a-i spune cuiva că-l iubesc eu sunt lilith verifică unghiul/ din care toate oglinzile mint speranţa creşte din celelalte unghiuri rămase (NB Nishane extract de parfum) *** lumea nu se sfârşeşte în butoiul cu oase arse nici în fumul care trece liber peste gard la vecini lumea se sfârşeşte când se vor sfârşi cuvintele în carcera gurii/ când în loc să latre câinii vor începe să vorbească pe limba lor câinească/ intraductibilă dragostea nu se sfârşeşte în montura unui inel pierdut nici în plescăitul tuşului pe hârtie dragostea se sfârşeşte când se va revărsa tot alfabetul la picioarele tale şi-n loc să alegi litere ca să scrii te iubesc/ tu vei călca pe ele ca pe nişte insecte puturoase viaţa nu se sfârşeşte când îţi moare tatăl sau mama şi nici când îţi moare băiatul sau fata viaţa se sfârşeşte când îţi vei aduce aminte că ţi-a murit cineva dar nu vei mai şti cine şi te-apuci să-i dezgropi pe toţi si intră mirosul de putred în tine şi pe-al tău tot nu-l mai găseşti între pereţii acestui oraş în fiecare seară citesc la poezii dau vocea foarte-ncet/ să m-aud numai eu/ ca şi cum cearşaful şi perna ar disloca sunete pentru liniştea lor/ de pânze şifonate spre miezul nopţii îmi fac promisiuni/ o să mănânc salate/ o să slăbesc nu voi mai sforăi/ şi în tot somnul meu un bărbat îndrăgostit mă va ţine-n braţe dimineaţa mă doare capu-ngrozitor/ parc-aş fi trecut printr-o beţie zdravănă mă-mpiedic de covoare uit lucruri/ uit să mă bucur de întâmplarea că m-am trezit dimineaţa e cel mai greu s-o iau de la capăt mă schimonosesc în oglindă imaginile sunt un fel de răni ale aerului nu există bandaje pentru ele nici remedii ziua mă comport cumsecade/ merg la serviciu stau peste program îmi hidratez iluzia că sunt vie şi se face seară şi-mi citesc tot felul de chestii şi la poezii dau vocea foarte-ncet seara oraşul moare sau aşa mi se pare mie luminile străzilor devin artificiu de compoziţie a somnului unde se scaldă peşti prieteni în oraşul meu sunt puţini nu trec testul curajului de-a pune câte-un nume fiecărui lucru nu există nume pentru disperări/ există culori nici pentru fericiri de ocazie/ le recunoşti după cântecul mulţimii ce trece pe bulevarde fluierând în oraşul meu viaţa este o iapă costelivă/ se mai poticneşte în mers aşteaptă s-o arzi pe spinare cu biciul oamenii se întâlnesc foarte rar unii cu alţii nici nu se salută întotdeauna/ spun că nu se cunosc se vede pe faţa lor că mint nu-i port ranchiună acestui oraş aici m-am îndrăgostit prima oară şi am plătit cinstit/ cum se plăteşte mi-am dus mortul la groapă/ l-am plâns o vreme m-am îmbrăcat în negru apoi am iertat R.C. ne-am lipit buzele în ultimul sărut cum se lipeşte pana unei pasări în sângele de pe botul animalului de pradă venise femeia aceea frumoasă minţea că bătrâneţea e doar pentru oameni ca noi ea nu va îmbătrâni niciodată hainele îndrăgostiţilor vor ajunge toate la vechituri noi încă plagiam fericirea părinţilor aşa puţină câtă era ne închinam amândoi în dreptul fiecărei biserici fără să-i pretindem nimic lui dumnezeu femeia frumoasă s-a aşezat între noi povestind despre singurătate ca despre o ţară în care au fugit toţi bărbaţii
|