Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








O lună din vară, cu Flora

        de Sorina Jecza

Ne-am întâlnit într-un proiect. Ocazia? Sezonul Franţa – România trebuia să-şi găsească actorii care să se aşeze, împreună, pe o scenă.

Joc simplu: schimbi corespondenţă, te prezinţi, parafezi convenţii, dai comunicate de presă… Se decide formula, scenariul: rezidenţă de artist. Propunerea: Flora Moscovici, din Brest, prin Centrul de Artă Contemporană Passerelle. Locul: Fundaţia Triade din Timişoara.

Oficial. Aseptic. Apoi, când timpul se cerne, doi oameni se întâlnesc. Dintr-odată, totul capătă dimensiune: adâncimi, reverberaţii, tensiune. Nimic nu mai rămâne simplu…

Am petrecut 30 de zile alături de Flora Moscovici, la casa noastră, ce este, tehnic vorbind, Fundaţia Triade. Voi povesti despre această călătorie, în 3 timpi.

Primo tempo 

Flora Moscovici are puţin peste treizeci de ani. S-a născut în anul 1985. Este absolventă a Şcolii Naţionale Superioare de Artă de la Paris-Cergy. Actualmente, trăieşte şi lucrează la Douarnenez şi la Paris şi este profesoară la Universitatea din Brest.

Arta pe care o practică Flora se raportează în mod specific la spaţialitate. Pictura o creează in situ: îşi alege locul, îl chestionează, încearcă să-l înţeleagă, stabileşte o relaţie cu el. Se las㠄pătruns㔠de spaţiu, ca să-l reflecte, apoi, din interior. Dialoghează cu acesta. Îmi spunea Flora, uitându-se împrejur: „Nu ştiu cât de mult e vizibilă această impregnare, dar am impresia că un context specific participă substanţial la ceea ce produc. Severitatea arhitecturii, geometria, textura betonului, dar şi relaţia cu peisajul, culorile în schimbare, uneori strălucitoare, până la ocru... Clădirile, cu cerul pe care îl vedem de pe terasă, toate aceste elemente observate au făcut parte din schimburile noastre şi vor avea o influenţă asupra producţiei...”

După ce a fost atentă la „mesajul” pe care partenerul său de dialog, spaţiul, i l-a transmis, Flora i-a răspuns. Peretele galeriei s-a acoperit de brunurile întunecate ale pământului, de ocruri, a coborât ceva din azuriul cerului de deasupra, a captat lumina, în transparenţe suave... A pictat dintr-un suflu, fără încetare, să nu piardă tensiunea ce a pus stăpânire pe ea. Practica sa este, astfel, foarte aproape de performance: este vorba despre legătura dintre loc, materie şi corp, incluzând întreaga dinamică a gestului care face transferul, vehiculând dialogul. Şi, chiar dacă implicarea aceasta nu e oferită publicului, ci doar încorporată în opera ce se naşte, mie – spectator involuntar al creaţiei, mi-a fost dată, ca un privilegiu al intimităţii cu artista.

„Implicarea mâinii este foarte importantă pentru mine, chiar dacă ea nu se manifestă mereu la fel, pentru că, în funcţie de lucrare, uneori lucrez cu pensule mici, alteori cu un şpaclu lat, cu un pistol de presiune sau chiar cu o staţie de vopsire de uz industrial. Unele tehnici, cum ar fi pulverizarea cu presiune înaltă, mă conduc spre un gest foarte rapid. Dimpotrivă, cu o pensulă, voi avea tendinţa de a lucra mai încet, prin suprapuneri. Scara la care lucrez îmi influenţează de asemenea gestul, amploarea acestuia sau viteza.

Şi dincolo de relaţia dintre mână şi instrument, există ataşamentul meu faţă de sensibilitatea gesturilor, a pensulaţiei şi a halourilor spray-urilor pulverizate, gesturi care nu recurg la o tehnică, care nu caută spectacularul sau virtuozitatea, dar care există cu toate stângăciile şi emoţiile pe care le lasă să transpară.”

La sfârşit, prin geamul larg al galeriei, alunecă, pe pereţi, ca prin apele unei oglinzi, spaţiul văzut de Flora – grădina, pereţii casei, ai galeriei, cerul ce le îmbracă pe toate.

În unghiul de refracţie ce măsoară diferenţa dintre ce se vede în afară şi reflexul specular dinăuntru, stă călătoria artistei către sine.

Şi aici apare partea a doua a ceea ce voiam să povestesc.

Secondo tempo

Partea aceasta ar trebui să înceapă cu o întrebare: de ce să vrea o artistă să plece din îndepărtatul Brest, de la mare, până înspre Timişoara – şi-apoi mai departe? Călătoriile se încep când vezi, prefigurându-se la capăt, un miraj: gloria, cuceriri materiale..., când mirodeniile, mătăsurile Orientului, tărâmurile neumblate te tot cheamă... Ce gând putea s-o poarte pe Flora Moscovici la Timişoara? Ce resorturi dinăuntru să o facă să picteze cu fervoare largi suprafeţe ce peste doar câteva zile se vor şterge, precum castelele de nisip, spălate de val? Ce caută artista în confruntarea-dialog cu spaţiile noi cu care se pune faţă-n faţă? Flora Moscovici, asemeni şi altor artişti contemporani ce lucrează site-specific, nu e interesată de conservarea obiectului de artă finit. Ea se preocupă de procesualitatea creaţiei, mai degrabă, şi, în cadrul acesteia, de descoperirea reacţiei pe care o are ea în raport cu obiectul cercetat. Este o căutare identitară gravă. Artista are curiozitatea de a se urmări – şi bucuria de a se descoperi, la capătul experimentului, altfel decât se ştia la început. Spune: „Chiar îmi place să mă simt depăşită şi, când termin o lucrare, întotdeauna am aproape un sentiment de surpriză, de uimire. Chiar dacă rezultatul nu este departe de ideea mea iniţială, îmi dau seama în acel moment că nu mi-am imaginat-o niciodată în mod concret. Este vorba mai mult de a alege o cale şi a vedea încotro duce. [s.m. – S.J.] Ca într-o plimbare a cărei direcţie o ştim, dar căreia suntem surprinşi să-i descoperim un nou sens.”

Şi atunci, mă întreb: eul propriu să fie tărâmul exotic spre care să se fi pornit Flora Moscovici, plecând înspre Timişoara – şi de-aici mai departe?

O buclă în biografia artistei ne-ar ajuta, cu siguranţă, să descifrăm un posibil răspuns. Bunicii săi erau evrei originari din zona Moldovei. Au emigrat în Franţa, la Paris, unde familia s-a stabilit ulterior. Şi-au părăsit locurile, limba, aşa cum mulţi emigranţi au tot făcut-o, împinşi de vremuri potrivnice. Şi-au risipit identitatea în spaţiul unei Europe frământate...

Flora şi-o doreşte reîntregită. De aceea, auzind „România”, a vibrat. A acceptat propunerea de rezidenţă la Timişoara – ba mai mult, şi-a organizat, alături de fratele său, o prelungire a acesteia, spre a pleca, cu pasul, prin Moldova. Şi-a numit, ambiguu, popasul intervenţiei picturale de la Timişoara: Spre rădăcini…În sens propriu? Da, adevărat, dar, cu siguranţă, şi în sens simbolic.

Flora Moscovici este un artist inteligent, sensibil. Un artist ce-şi ascultă, atent, propria voce care-i conduce căutările: „...aş spune că lucrez într-un mod destul de intuitiv, care lasă loc schimbărilor de-a lungul drumului. Pe măsură ce trece vremea, cred că îmi iau mai multă libertate. Practica mea nu a urmărit niciodată o formă preconcepută, dar am putut căuta o formă de radicalitate mai apropiată de o logică; astăzi aceasta mi se pare mai puţin importantă”.

Flora este încă foarte tânără. Se caută pe sine: ca artist, ca individ ce se doreşte aşezat în lume. Drumul ei prin artă aşa şi arat㠖 o cale de a-şi fixa un loc al ei, ce să-i aparţină. Pe care să-şi pună o amprentă. Face pictură site specific, încercând să-şi pună în acord vibraţia proprie cu aceea a locului pe care şi-l apropriază. În drumul ei spre rădăcinile mai îndepărtate, Flora a câştigat un prim bastion la Timişoara. Preţ de 30 de zile, „locul” numit Galeria Triade a devenit, prin pictură, „locul” Florei Moscovici. A ascultat ritmul grădinii, a fost atentă la poveşti... şi a pictat, dând spaţiului ceva din emoţia cu care s-a încărcat. Un dialog mut cu adâncimile ce nu se văd dintr-o singură dată... Aşadar, nu exoticele tărâmuri îndepărtate au atras-o pe Flora Moscovici spre Timişoara – şi, de-aici, mai departe –, ci nevoia de a se întâlni cu ai săi, ce s-au rătăcit, plecând de acasă…

Pornind spre Timişoara, Flora s-a aventurat înspre rădăcinile ce încă cresc în ea.

Epilog

Înainte de a încheia, un scurt fragment din jurnalul acelor zile: „E extraordinară experienţa unei rezidenţe. Ceea ce la început ar putea părea dificil – să te acomodezi cu un străin, să îi preiei ritmul, felul de a fi –, mai apoi se transformă în ceva ce nu se poate echivala: un fel de lecţie de acomodare, ce e o îmbogăţire reciproc㠖 te descoperi, ca şi cum ţi-ai lărgi fiinţa... Nu mai eşti formal, ajungi să te apropii, ca şi cum ar dispărea distanţele – de vârstă, de limbă şi culturi... Ca în dragoste: te pliezi după celălalt, fără să pierzi nimic din tine... Probabil că nu toate experienţele sunt la fel de bogate, probabil că pot fi incompatibilităţi, dar, dacă lucrurile se potrivesc, câştigi în săptămâni cât ai face-o în ani... Îmi iau momentele de singurătate, când am nevoie, şi o las să se descurce singură, dar casa nu mai e aşa goală, şi nici nu e ca şi cum ai avea «musafiri». E pur şi simplu viaţă.”

Luna s-a scurs. Când Flora şi-a încheiat lucrarea, am ales muzica însoţitoare a vernisajului: duduk-ul, ale cărui sonorităţi aduc vechimea unei muzici arhaice, un fel de a plonja în trecutul pe care-l căuta Flora...

Până în seara evenimentului, tensiunile căutării s-au liniştit. Un liman. Cu voce aşezată, Flora a vorbit, neutru, despre artă, despre experienţa ce-o traversase, despre lumile ce se caută, ce se ating. Prin geamul galeriei, un du-te-vinofluid trecea dintr-o parte în alta, culorile grădinii urcând pe pereţii pictaţi, iar „mâna” artistei lăsându-şi, la rându-i, amprentă de neşters în memoria spaţiului cu care a dialogat.

La final, liniştea filtrată printre frunze. Calmul. Armonia senină... Un fotograf culege, prin ochiul aparatului său fotografic, atmosfera unei seri de vară în grădina Triadelor…, iar eu mă gândesc ce bine e să vezi, prin alţii, liniştea din sufletul tău, exact aşa cum voiai s-o dăruieşti...

© 2007 Revista Ramuri