Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Unde se situează competența

        de Gabriel Coșoveanu

Judecând după spiritul metodic şi neconcesiv cu care geometrizează câmpuri întregi literare pentru a-i pune în ordine şi pe alţii, aflaţi, cu treburi critice nu tocmai „exacte”, în acele zone, s-ar zice că Nicolae Manolescu e un cartezian. La cea mai mică abatere faţă de procedura dozată clasic, echilibrat, chiar dacă (tocmai de aceea!) impresionist, olimpianul cârmaci al Arcei lui Noe sancţionează pe cât de fulgerător, pe atât de ironic. Este limpede că apără, în „impresionismul” său, un soi de metodă, cu sistemul ei de măsuri şi greutăţi. Folosirea eronată a etaloanelor pentru „cuantificat”, face ca textul să atragă în arenă pe apărătorul Templului critic, în polemist: X „mă poate calomnia, dar nu mă poate atinge, căci ne aflăm în planuri intelectuale diferite”. Emulul lui Titu Maiorescu are un comportament energic, din speţa întemeietorului de direcţii, iar radarul său beneficiază de suficientă forţă, pe o piaţă ce oferă trepidant noi instrumente critice, ca să-l prindă pe cel care nu se afl㠄în chestie”, respectivul fiind, în plus, şi impertinent: Y „nu merită mai mult decât o secundă de dispreţ”. Profesorul impresionează prin seninătatea, naturaleţea şi, mai ales, prin percutanţa formulărilor de rit clasic. Respectiv: livreşti, parabolice,moraliste. În sensul cel mai bun al termenilor, să ne înţelegem: nu-i convin „căldiceii”, îi preferă pe cei tranşanţi (gen Ivasiuc, cu formularea sa Radicalitate şi valoare), care sunt, oricum, mai oneşti decât navigatorii prin apele tulburi ale oportunismului. Stimează enorm conceptul de regulă a jocului şi pretinde ca ea să fie transparentă.

Există, în mod evident, dacă vorbim de vocaţia construcţiei (vizibilă, cu precădere, în eseul despre roman şi în Istoria critică…) ori de distincţiile făcute în Despre poezie, o ştiinţă a textului. Ea solicită o iniţiere, străbaterea purgatoriului situat între lectura pasională, dar candidă, şi scriitura „rece”, profesionistă. Şi atunci profesiunea numită cultură devine un discurs asupra metodei.

Pe de altă parte, rigoristul Manolescu, temut pentru rolul său din jocul omologărilor literare, pare să ilustreze, în afară de numita ştiinţă, şi o religie a textului. Din acest punct de vedere, ne ve părea atunci, mai mult decât un cartezian intransigent şi „cam” exclusivist (Descartes suprasolicita rigoarea astfel: „Cartea naturii este scrisă cu caractere matematice”), un pascalian. Căci aici se vede a doua faţă a prestigiului cifrelor – în fond, şi Pascal era un matematician de geniu, dar observa că nu ajung certitudinile pur raţionale, mai trebuie recunoscută şi importanţa afectelor, a unei ordo amoris. Cu alte cuvinte – pentru a scoate un truism, desigur – logica raţiunii presupune o logică a inimii. De aceea, mai târziul N. Manolescu propune, ca titlu de carte, o sintagmă ce sună prea puţin, la prima vedere, şi totuşi, atât de mult, dacă vei cunoaşte omul, a el însuşi: Cărţile au suflet.

Aşadar, adevărul deţinut de critic (instanţa legitimantă) nu ţine de vreo tablă imuabilă de legi (cum le furnizau matematica şi fizica, ştiinţe pilot, la Descartes, în mod scientizant), ci de exploratoriu, de un anumit risc. Pascal s-a vrut pe sine şi i-a vrut şi pe alţii, după expresia sa, „exploratori ai eului”. Un explorator riscă; ce? – să piardă comoditatea prezumţioasă a lui „cuget/ critic, deci exist”. El preferă să o substituie cu mai profunda „cred/ critic, deci exist”. Să supunem cunoştinţele noastre, chiar dacă enciclopedice şi flexibile, unui monism salvator, unei supra-idei ce transcende abilităţile pentru a da seamă de un caracter, de o identificare cu un program – i-am spune, iarăşi, maiorescian – de viaţă şi lucru. „Nu ştiu de ce am citit şi am scris despre cărţi întreaga mea viaţă. Poate şi pentru că la altceva nu m-am priceput, poate şi pentru că am găsit în citit şi în scris un mod de a mă cunoaşte pe mine însumi, laolaltă cu universul care mă înconjoar㓠– iată o mărturisire curat socratică, demnă de a-l fi satisfăcut pe Pascal.

Confirmarea? O avem: „În adolescenţă, mă visam matematician”. De acord – matematicianul a rămas în privirea neconciliantă asupra a orice se prezintă vraişte: diverse cărţi ale confraţilor, răspunsuri studenţeşti la examene, teze de doctorat, replici bâlbâite sau agramate ale preopinenţilor din spaţiul civic. Dar acelaşi matematician „ratat”, deopotrivă cartezian şi pascalian, a putut afirma, prin metamorfoze succesive, că în lipsa plăcerii de a citi/ savura, de a te pătrunde de dimensiunile imaginare ale universului, metodologia noastră, bine pusă la punct prin taxinomii, se prăbuşeşte lesne, ca un castel din cărţi de joc. E notorie pagina în care se face apologia cronotopului lecturii: ne rămâne întipărit momentul privilegiat al abandonului în voluptatea unui volum care se personalizează exact în măsura în care omul se îmbibă de adevărul său alternativ, riscându-şi propriul set de certitudini, efectuând, astfel, un exemplar transfer. Cutare carte parcursă undeva la ţară, sub un copac aromat de după-amiaza estivală, într-o pace sadoveniană, reprezintă un icon paradisiac. Critica literară e o meserie însufleţită, simultan ademenitoare şi ciufută, în măsura în care pretinde ataşament, investiţie afectivă, dar şi capacitatea de a contrazice aşteptările prietenilor. De unde şi pregnanţa uşor frisonantă a ipotezei peretului gol, privat de stratul de cărţi pe care, zilnic, privirea călătorea contemplativă: „Ar fi o suferinţă comparabilă cu aceea pe care aş simţi-o dacă mi s-ar tăia o mână. Cărţile mele sunt trupul meu. Şi ce ipocrizie să refuzi, ca periculoasă în toate cazurile, ataşarea de obiecte!”. Astfel că ataşamentele ne definesc mult mai elocvent (decât, de pildă, solidarizările în anatemizare sau apolitism): „Aş zice, din contra, că oamenii incapabili să se lege de obiecte sunt uneori tocmai aceia care nu se leagă nici de oameni: disponibilitatea îi conduce la fanatism”.

Azi, când cititul pare lux, iar reflecţia critică, în entropia generală, un fel de gest sinucigaş – în măsura în care atrage duşmănii feroce –, justificarea cărţilor canonice a devenit de neocolit. E aberant, desigur, pentru unii să explice de ce respiră, dar sunt momente catabazice când te vezi silit să te justifici urbi et orbi. Mai ales faţă de categoria celor „cu picioarele pe pământ”, care „gândesc aşa: or fi având romanele, să zicem, rostul lor, dar viaţa de roman nu poate egala viaţa reală; adevărata bogăţie nu este în cărţi, ci în realitate. Din această cauză este livrescul condamnat de atâţia. Nu numai igoranţii îl resping, dar chiar unii intelectuali subţiri, care proclamă superioritatea vieţii faţă de literatură. Eroarea principală provine din aceea că un fapt de viaţă sau unul de ficţiune artistică nu sunt valori în sine. Valoarea le-o dă perspectiva în care sunt aşezate. Aşa cum sînt inşi care nu ştiu să citească, există inşi care nu ştiu să trăiască”. Şi atunci, susţine părintele Utopiei cărţii, devine evident că, dacă nu putem pretinde, naiv, că ne trăim viaţa (întrucât ea ne trăieşte pe noi), avem la dispoziţie clipa de graţie a cititului adevărat de cărţi: „Spaţiul vieţii reale este unul al necesităţii; spaţiul ficţiunii este unul al libertăţii. Niciodată omul nu e mai liber ca atunci când citeşte“. Costinian adagiu, atât de anacronic, atât de actual! Are imensă nevoie intelectualitatea română, stabilizată sau în formare, de asemenea pledoarii directe, rostite de o voce credibilă. Pledanţi s-ar găsi mai mulţi, inşi de bună credinţă critică şi civică, dovedită în decade – mai puţini.

Devine mai puţin semnificativ dacă Nicolae Manolescu este sau nu „drept” în realizarea listei sale, considerată canon de un Sorin Alexandrescu (după episoadele Maiorescu, Lovinescu, Călinescu), în condiţiile în care el însuşi, pe de o parte, invită la lectură, ceea ce contează enorm ca dispoziţie, iar, pe de alta, se declară apt să beneficieze de orice amendament sau ricanare, admiţând, oricând, concurarea pe acest teritoriu. Nu-mi vine în minte acum, spre citare, frază mai echilibrată decât aceea a lui Starobinski, care se potriveşte, pare-mi-se, atitudinii lui N. Manolescu: „Nu trebuie să ne atribuim rolul, rustic în aparenţă şi regal în secret, de «păstori ai rostirii»”. Din Istoria critică a literaturii române nu oficiază un „păstor al rostirii”, ci un profesor crezând în le plaisir du texte, capabil să recunoască faptul că a scris ceva despre ce şi-ar dori să placă. Drept care mergem cu Lista lui Manolescu.

© 2007 Revista Ramuri