Milo De Angelis, un poet italian contemporan, transpus în mai multe limbi de circulaţie, printre care franceza şi engleza, mi-a atras atenţia la Festivalul internaţional de poezie din Peloponez, despre care scriam în numărul anterior al Ramurilor. Autorul italian are mereu în vedere omul obişnuit, omul periferic, e vorba de periferiile din zona metropolitană a oraşului Milano, de acele „frazioni” ca Maderno Magnano, unde poetul a locuit o vreme, de locurile modeste ale copilăriei, de jocurile din parcurile publice, sau de pe stadion. Apar, emblematici acestei lumi, atleţii, atletele, cinematograful de cartier, gara, repere nu atât ale rememorărilor static-nostalgice, cât ale unor retrăiri intense, dinamice, revelatoare.

Profesor de scriere creatoare sau de ghid cultural benevol la o închisoare din Milano, Milo De Angelis este mereu imprevizibil ca poet şi coerent cu sine ca om. Paginile lui de proză din La corsa dei mantelli (Cursa pelerinelor), 2011, întregesc un profil original de autor inconfundabil prin „ascultarea” vocilor străzii („Poezia se naşte în mod cert din a şti să asculţi”), iar recitalurile, dialogurile, frecvent organizate de Viviana Nicodemo, unde publicul e numeros, îl fac tot mai cunoscut şi apreciat. Eseurile din Poesia e destino (1982) sau din Coloqui sulla poesia (2008), interviuri, îngrijite de Stefano Massari, cu un DVD de Viviana Nicodemo, conturează un autor care a trecut de la un post-ermetism la un ton colocvial, fără a pierde din exactitatea aproape aforistică a stilului său. În postfaţa amplei sale antologii de poezie, Tutte le poesie, apărute la prestigioasa editură Mondadori, Milo De Angelis, încercând să aproximeze natura fugace a poeziei, o compară cu „un drum prin memorie”, dar nu ca o simplă amintire, ci ca o Recunoaştere şi o Recunoştinţă. De asemenea, el aseamănă poezia cu „o creatură sălbatică, incapturabilă...”. Exact ca Vladimir Streinu, cel din Pagini de critică, unde eseistul român comparase poezia cu o sălbăticiune căreia îi găseşti mereu vizuina caldă, dar pe sălbăticiune nu o poţi prinde niciodată...

Un titlu ironic al poetului Milo De Angelis, Povestind scaunelor, mi-l evocă pe Marin Sorescu, vezi poezia Capriciu. „În fiecare seară/ Strâng de prin vecini/ Toate scaunele disponibile/ Şi le citesc poezii/ Scaunele sunt foarte receptive la poezie/ Dacă ştii cum să le aşezi...” nu e departe de Povestind scaunelor a milanezului. Dacă ar fi să duc mai departe apropierile, aş aminti că Ascult strada (1969) este titlul unui volum de Aurel Gurghianu, poetul stelist, apropo de necesitatea de a asculta a poetului, pe care o remarca Milo De Angelis. Ambii autori au această capacitate de a fi atenţi la vocile străzii, de aici inserţii ale dialogurilor surprinse, pe stradă, în baruri etc. Alteori, parcă l-am citi pe Bacovia, „mahalăile” băcăuanului corespund cartierelor sărmane ale italianului. Acolo se joacă drama atâtor destine ale unor anonimi, o lume obişnuită, care are nostalgii, dezamăgiri, mai multe amintiri decât trăiri directe... Imaginile antilirice, tăietura decisă, aforistic-dezabuzată, despodobirea sugerează un straniu „bacovianism” milanez. Două texte din antologie poate ne vor lămuri.

(„unde ai fost în toată viaţa mea?”).