Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Profesorul și gândacii

        de Dumitru Ungureanu

În toamna lui 1969, când treceam în clasa a VII-a, ne-a sosit ca profesor de geografie domnul Constanda Leonard. Urmase la zi cursurile facultăţii de profil, fiind al doilea absolvent de studii superioare complete care preda la Morteni în acel an. Celălalt era înspăimântătorul Negrilă, strălucit dascăl de matematici, văduvit de mâna capabilă să acorde nota 10 unui elev. Nou-venitul se născuse în Crângurile, o comună apropiată. Luase repartiţie la noi, unde a rămas titular, dar şi navetist până la pensionare, fiindcă nu şi-a cumpărat casă, la fel ca familia Rădulescu (repartizată aici după terminarea Institutului Pedagogic de trei ani din Piteşti). Nici nu s-a căsătorit cu cineva din sat, precum alte cadre didactice.

Nu ştiu de ce profesorul era alintat cu numele Kuki. Apariţia lui – „biciclist în blugi şi geacă”, purtând şapcă neagră de tanchist german din al Doilea Război Mondial – a lovit lumea comunală, însă şocul s-a atenuat rapid. Nu studiile uimiseră, nici bicicleta, cursieră cu trei pinioane, de fabricaţie străină, parcă nemţească sau olandeză, nici statura mai degrabă scundă, cam 1,60, nici chelia timpurie, ci protuberanţa dintre umeri, ce i se vedea fără putinţă de a fi ascunsă cumva de haine. El nu se sinchisea de cocoaşă, părea că n-o simte sau n-o are. Curând se răspândi vorba că unele femei o apreciază şi, extrem de curioase, îi cer să şi-o despoaie noaptea, ca să o dibuiască mai apăsat pe întuneric!

Materia predată nu prezenta dificultăţi de înţelegere, ci doar de memorare a diferitelor repere. Profesorul nu insista să învăţăm, dacă nu ne plăcea. Nu era exigent, ba dimpotrivă. Şi nu cred să fi lăsat vreun corijent. La clasa mea era şi greu să se petreacă asemenea pocinog, dat fiind că îi căzuserăm cu tronc vreo 6-7 inşi grupaţi în ultimele patru bănci din fundul clasei, la fereastră. Eram năbădăioşi, dar buni la carte. Neascultători, ştiam însă tot ce trebuie cât să nu cădem de proşti. Băteam la fotbal orice echipă adunată din toată şcoala şi, mai ales, îl consideram pe domnul Kuki frate mai mare. Ne zicea, cu un fel de ironie duioasă, „gândaci” sau „gândăcei”, şi noi credeam că e trimitere la celebra trupă engleză, măcar că niciunul nu etala apucături de rocker. La orele sale aducea un aparat de radio Selena, cu mască bej, şi-l potrivea pe posturile care difuzau muzică pop-rock. Ascultam de toate, de la Elvis la ultimul intrat în top. Preferaţii profesorului erau americanii de la Creedence Clearwater Revival, dar preţuia la maximum pe Rolling Stones. Se difuza pe-atunci un soi de emisiune interactivă: ascultătorii erau invitaţi să ghicească, din trei nume, interpretul unei piese muzicale, nu reţin dacă titlul acesteia era tradus/ adaptat în română sau original. Profesorul ştia mereu răspunsul corect şi-l rostea zâmbindu-ne complice, de parcă şi noi l-am fi ştiut, dar am întârziat!

În iarna aceea am auzit prima dată The Beatles – Abbey Road. De „bitelşi” aflaserăm câte ceva, iar multe dintre piesele lor intraseră deja în folclorul tinerimii mortenare, lălăite în diverse momente de chiuleală de la treburi gospodăreşti, zise conspirativ „chindii”. Până şi bătrânul nea Tică, ţiganul viorist care ţinea horele la sărbători, învăţase Obla-di Obla-da de la vărul Nicu, mare chitarist de mică anvergură şi excelent electronist de complexă dexteritate. Aşa încât, când profesorul Kuki ne-a anunţat c㠄azi va fi difuzat un album Ză Bităls nou-nouleţ” (dar pe ce post sau program? – cine să-şi amintească?!), noi am făcut-o pe a-tot-iubitorii şi ne-am tras aproape de difuzorul aşezat pe pervazul ferestrei, cu antena telescopică ridicată şi volumul dat la nivel preventiv, să nu fie depistat de profesorul de rusă, un anume Ceapraz, poreclit Urechilă, spionul care îi turna pe domnii Kuki şi Negrilă, fără succes, la directorul Rădulescu, profesor de matematici şi actor de teatru amator, insensibil la asemenea machiaverlâcuri. Discul acela, a cărui valoare aveam să o apreciez peste vreo două decenii, s-a decantat în memorie cu două piese: Maxell’s Silver Hammer şi Carry That Weight. De multe ori m-am trezit fredonând versurile: „Boy, you’re going to carry that weight,/ Carry that weight a long time...”. Aproape că uitasem din ce album provin, iar până de curând creierul meu procesa legătura între ele şi un film despre războiul din Vietnam, Întoarcerea acasă (1978), unde se aud în fundal.

Reeditarea aniversară Abbey Road (2019, Calderstone/Apple Music) mi l-a readus dinaintea ochilor pe domnul Kuki, mort de ceva timp. Educaţia muzicală primită de la acest profesor neconvenţional nu s-a şters din minte. S-a dat puţin la o parte, constat. Oare de ce „am uitat” să-l pomenesc în textele rockereşti? Probabil a fost o scutire de respect pentru ghiduşul care, pensionar în satul de baştină, venea câteodată prin oraş pe bicicleta-i străveche. Întâlnindu-ne, prima noutate aflată de la el consemna un banc erotic. O lecţie de viaţă, dacă te prindeai. Moartea era pentru alţii.

© 2007 Revista Ramuri