Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Exegi documentum...

        de Dan Horațiu Popescu

O doamnă căruntă, cu părul tuns scurt, cu trăsături frumoase, dar cumva aspre, ce mă duc cu gândul la tulburătoarea Vanessa Redgrave, mă scrutează întrebător atunci când mă apropii de intrarea principală de la King’s College. Poarta care dă înspre King’s Parade – în stilul gotic englezesc târziu, sau „perpendicular”, stil care a marcat dispariţia liniilor sinuoase din arhitectura insular㠖, a fost construită prin anii 1820, urmând modelul faimoasei capele a colegiului; capelă ctitorită în secolul al XV-lea şi aflată la câţiva paşi mai la dreapta şi la care publicul are acces limitat, conform unui program bine stabilit. Ca acum două zile, de pildă, la 1 decembrie, când acolo s-a cântat, printre altele, Psalmul 84 de Charles Parry şi O rugăciune a regelui Henric al VI-lea1 de Henry Ley. Nume perfect necunoscute pentru mine, spre deosebire de acela al lui Schubert, a cărui Messă în sol major e programată de Crăciun. Nu voi mai fi aici, de bună seamă, dar îmi pot imagina feţele băieţilor din cor – cu gulerele robelor roşii, peste care se aşază cele albe, mai scurte, conturându-le trăsăturile –, strălucind de emoţie în timp ce parcurg Kyrie, Gloria, Credo, Sanctus, Benedictus, Agnus Dei sau ascultă versetele din Isaia 9.2-7 şi Ioan 1.1-14. Îmi întrerup exerciţiul de imaginaţie, după ce trec pe lângă turiştii care-şi fac o grămadă de selfie-uri, chiar şi cu cele peste două duzini de biciclete, pentru a-i aduce la cunoştinţă vigilentei doamne scopul prezenţei mele acolo: „Am o programare la bibliotecă”. „Poftiţi, vă rog, Sir”, şi gestul larg, urmat de coborârea benzii albastre – similară celei pentru accesul la zona filtrelor de securitate din aeroport –, mă face să mă simt din rândul celor aleşi, azi, când vizitatorilor le este interzisă intrarea în colegiu.

Mă aflu aici din pricina unui episod mai puţin cunoscut din viaţa unui romancier britanic care, după un voiaj de peste trei săptămâni prin România anului 1932, avea să scrie doar un singur articolaş, despre Sibiu, la câteva zile după ce ne părăsise, îndreptându-se spre Polonia; şi să mai menţioneze apoi, într-o scrisoare către un amic editor, o scenă care i s-a părut amuzantă, la un dineu oferit în onoarea sa de către PEN Club-ul Român. Numele lui Edward Morgan Forster nu se regăseşte însă nicăieri în documentele PEN care s-au păstrat, extrem de puţine, ce-i drept, dar nici în bilanţul făcut în 1934, în revista Boabe de grâu2, de Emanoil Bucuţa, fost secretar al filialei din România şi cronicar al activităţilor acesteia timp de aproape un deceniu. Din scurtul pomelnic oferit cu intenţia de a evidenţia meritele PEN Club-ului Român în stabilirea de legături cu scriitorii de alte naţii şi cu organizaţiile acestora, printre cei care „au învăţat să ne cunoască la noi acasă”, reţinem numele lui Maurois, Colette, Duhamel, Marinetti; iar când se ajunge la scriitorii englezi, un ilustru necunoscut, Henry Baerlein3, e singurul menţionat. În 1932, totuşi, Edward Morgan Forster îşi publicase cinci din cele şase romane – ultimul a apărut postum, în 1971, dar fusese şi el scris înainte de Primul Război Mondial4 –, romane care, alături de celelalte scrieri, aveau să-l aducă de douăzeci de ori pe lista nominalizaţilor pentru premiul Nobel5.

În scena pe care o povesteşte Forster, din contrarianta sa experienţă pe plaiurile mioritice – sau cel puţin aşa cum şi-o amintesc şi scriitorul, şi mai ales cel care îl invitase în România, Sir Alec Randall, primul secretar al Legaţiei britanice de la Bucureşti –, la dineul oferit de PEN Club-ul român i s-ar fi recomandat, cu sotto voce, să nu menţioneze că a scris romane, pentru că în România acelor vremuri aşa ceva nu era de bon-ton. Şi pentru că ţinuse, cândva, nişte prelegeri la Cambridge, Forster s-a dat drept profesor universitar şi a scăpat, chipurile, cu faţa curată6.

Adevărul era că în 1927 scriitorul înmănunchease deja acele prelegeri într-un volum care a contribuit, la rându-i, la sporirea notorietăţii sale. Aspecte ale romanului este astăzi o carte de referinţă, pe care aş pune-o fără ezitare alături de cele Şase plimbări prin pădurea narativă, a lui Umberto Eco. Aceeaşi erudiţie mascată de lejeritatea şi eleganţa scriiturii, aceeaşi ironie percutantă, aceeaşi tonalitate distins provocatoare, aceeaşi clasă de spirite7. În „Introducere”, Forster face un scurt laudatio celui care dăduse numele ciclului de prelegeri în cadrul căruia el performase la Cambridge, la Trinity College – un oarecare William George Clark. Desigur, un reputat profesor, din secolul al XIX-lea, „cunoscut mai ales ca cercetător al lui Shakespeare”, dar care „a publicat şi două cărţi pe alte teme, la care trebuie să ne referim” (Forster 1968: 11). Romancierul ne spune, deci, că W. G. Clark, în tinereţe, ar fi călătorit „în Spania, scriind o relatare agreabilă şi vioaie a acestei vacanţe”; iar opt ani mai târziu, „în urma unei vacanţe în Grecia, a publicat... o carte mai gravă şi mai serioas㔠(Forster 1968: 11). Cu alte cuvinte, victorianul târziu care era Forster găseşte de cuviinţă, atunci când face un laudatio unui pe deplin cărturar, să înceapă discuţia despre aspectele majore ale romanului cu nişte cărţi de călătorie, recte cu un gen care până şi azi suferă din cauza discriminării la care este supus de universitarii cu vederi mai conservatoare. „Grecia era pe atunci”, când Clark scria despre ea, „o ţară mai serioasă decât Spania”, adaugă (maliţios?) Forster. În consecinţă, „glumele despre catâri şi purici sunt... foarte puţine”, iar „ceea ce supravieţuieşte azi în carte... e sensibilitatea pentru peisajul grec” (Forster 1968: 12).

Ne-am fi dorit, şi o spunem cu un pic de tristeţe, ca, dacă nu romancierul, măcar călătorul Forster să fi redat, după trei săptămâni de călătorie şi şedere în România, o glumiţă, fie ea şi de gradul zero, „despre catâri şi purici”. Şi să surprindă măcar o fărâmă din sensibilitatea peisajului românesc. Aşa cum surprinsese spiritul burgului german din inima ţării:

Apoi, Sibiul şi-a întors piaţa în sensul opus, pentru că, trecând pe sub o boltă, te trezeai faţă în faţă cu un aranjament nou şi dramatic. Reieşea că totul era aşezat pe vârful unui deal şi clădirile coborau în serpentină, adăpostind într-o curbă o piaţă de zarzavaturi. Coborând şi uitându-mă înapoi, am descoperit un element nou – o biserică cu turn ce creştea pe măsură ce te îndepărtai de ea, până devenea de o mărime uimitoare. Acesta era Sibiul privit din exterior, înălţându-se ameninţător, şi din nou nu mi-a trecut prin minte decât gândul că, atunci când l-au văzut, trebuie că hoardele de răsăriteni s-au oprit surprinse (Forster, în Nemeş & Văcărescu 2007: 110).

Încolţit de Alec Randall, Forster a recunoscut că a mai scris câte ceva despre România printre rândurile adresate mamei sale, Alice Clara, din acele trei săptămâni de mai şi iunie ale anului 1932. În plicul marcat 18/ACF/EMF/o din corespondenţa lui Forster cu mama sa, sunt 24 de scrisori şi 22 de cărţi poştale, acoperind perioada 1891-1945. El(e) se află în dosarul cu numărul 188, într-una din cele 63 de cutii ce cuprind arhiva scriitorului, din biblioteca de la King’s College, pe a cărui poartă intru acum.

Păşesc pe sub arcade care îmi amintesc de Carele de foc, numai că acelea sunt la Trinity College, iar stilul arhitectural este uşor diferit. Forster, care a absolvit la King’s studii clasice în 1900 şi a mai rămas aici un al patrulea an pentru a se licenţia şi în istorie, trebuie să fi respirat rigoarea acestor muluri rectilinii şi a ferestrelor imense, rectangular compartimentate. Goticul târziu nu este greu de identificat, dar a preciza perioada ridicării diverselor aripi şi clădiri constituie adevărata provocare, dat fiind interesul resuscitat pentru gotic în secolul al XIX-lea. Forster a revenit la King’s ca Honorary Fellow8, după moartea mamei sale, în 1944, împărţindu-şi timpul între apartamentul din Londra şi cămăruţele din Cambridge. Din 1953 a devenit un rezident permanent, fără atribuţii în cadrul colegiului, predând puţin sau deloc, dar exercitând o influenţă semnificativă asupra celor pe care a ajuns să-i cunoască.9 Aşa că arhiva sa se păstrează la loc de mare cinste aici – pe site o veţi găsi ca model de structurare ierarhic㠖, alături de cele ale lui Rupert Brooke, John Maynard Keynes, T. S. Eliot ş.a.

***

În capitolul „Povestirea” din aceleaşi Aspecte ale romanului, Forster face o clasificare a categoriilor de cititori în funcţie de răspunsul la întrebarea „Ce face un roman?”. Indiferent de categorie, concluzia este că romanul povesteşte ceva, că povestirea este coloana vertebrală a genului, care comportă totuşi riscuri majore, a se vedea Şeherazada. Aceasta din urmă, deşi „desăvârşită în descripţii, tolerantă în judecăţi, ingenioasă în detalii... nu se bizuia pe nici unul din aceste daruri pentru a-şi salva viaţa” (Forster 1968: 34). Ea ştia că trebuie să recurgă la suspense, că trebuie stimulat㠄curiozitatea cititorului (auditoriului, n. n.) pentru ceea ce urmeaz㔠(Forster 1968: 35). Poţi, deci, să aranjezi evenimentele în succesiunea lor temporal㠄prânzul după micul dejun, marţi după luni, dezintegrarea după moarte” (idem), dar poţi şi să încerci să ascunzi ceasul, precum Emily Brontë în La răscruce de vânturi, sau chiar să-l întorci pe dos, precum Sterne în Tristram Shandy. Aşadar:

Marţi, 17 iulie 2018, 13:06

Stimate Doamne/ Stimaţi Domni

Sunt cadru didactic universitar la o mică universitate privată din România, unde predau cursuri de cultură şi civilizaţie anglo-americană. Printre temele mele de cercetare se numără şi „Imagini ale României din anii 1930 reflectate în jurnalele de călătorie ale unor autori britanici”. De fapt, ideea mi-a venit lecturând câteva materiale de şi despre Edward Morgan Forster cu privire la călătoria sa în România anului 1932. […] Întrebarea mea ar fi dacă există ceva cu adevărat relevant în arhiva dumneavoastră care ar putea să completeze tabloul pe care încerc să-l conturez. Presupun că scrisorile lui Forster către mama sa, cu referire la România, nu sunt multe, dacă o fi vreuna în 18/ACF/EMF/o. În cazul în care totuşi există, cum aş putea să am acces la ele în conformitate cu parametrii regulamentului dumneavoastră de funcţionare?

În aşteptarea unui răspuns încurajator, rămân

Al dvs. sincer...

Miercuri, 18 iulie 2018, 2:52:22 PM GMT+2

Stimate DHP,

Întrucât locuiţi la o asemenea depărtare, aş recomanda, ca de obicei în astfel de situaţii, să comandaţi copii. Nu cred că am putea să căutăm chiar noi documentele pentru paginile pe care le vreţi, întrucât ar lua mult timp şi s-ar putea să ne scape unele lucruri date fiind referinţele la nume şi locuri străine etc. Mă tem că va trebui să copiaţi întregul dosar, ceea ce ar costa cam... Cel mai simplu mod de plată e cu cardul de credit, utilizând documentul ataşat acestui mesaj. Dacă doriţi să folosiţi o modalitate diferită de plată, daţi-mi de ştire şi vă trimit detaliile necesare. […]

Dacă puteţi să veniţi în persoană, ar fi probabil mai bine.

Sala de lectură este la dispoziţia cititorilor pe bază de programare de luni până joi, între 9.30-12.30 şi 1.30-5.15. Facem rezervări pentru o zi întreagă, deci nu e nevoie să vă programaţi la o oră anume. Ca să vă înregistraţi, o să vă rog să aduceţi două poze ID, tip paşaport sau carnet de conducere, când veniţi prima dată. Vă vom solicita de asemenea o scrisoare de recomandare. Trebuie să fie o scrisoare semnată în original (nu o fotocopie), sau un e-mail trimis direct de la locul de muncă al persoanei. Ar trebui să faceţi programări în avans pentru toate zilele în care doriţi să veniţi, întrucât spaţiul de care dispunem este limitat. Sala de lectură este în clădirea bibliotecii în Webb’s Court.

Unul din proiectele minore ale celebrului Aston Webb, cel care a imaginat faţada Palatului Buckingham şi a Muzeului Victoria şi Albert, Webb’s Court este o curte interioară la sud de biblioteca de la King’s. Trebuie să ajungi acolo ca să intri efectiv în bibliotecă: o dată la stânga, după ce ai trecut prin poarta dinspre King’s Parade, apoi la dreapta, încă o dată la stânga pe sub plafonul unei a doua intrări, sprijinită în zona de mijloc de patru coloane dorice. Puteţi să vă opriţi un pic aici şi să respiraţi aerul răcoros al dimineţii începutului de decembrie la Cambridge, în care pare că îşi prelungeşte zilele un noiembrie năpădit de soare. Micile grămezi de frunze gălbui, de care te mai împiedici în unele locuri, sunt obstacole relative pentru verdele pătrunzător care domină peisajul imensului labirint – de ziduri, pajişti, turnuleţe, ogive, copaci, curţi interioare, arcade şi arbuşti, meandre ale râului Cam –, care este Cambridge-ul la ceasul acesta. Şi din nou la stânga, iar dacă nu vă descurcaţi, există hărţi pe internet (la http://www.kings.cam.ac.uk/visit/index.html şi la http://www.kings.cam.ac.uk/archive-centre/visiting.html) sau le puteţi cere la intrarea principală. Iar la uşa bibliotecii există şi o sonerie. Apăsaţi butonul, spuneţi-i persoanei care vă răspunde că sunteţi aici pentru a explora arhivele şi veţi fi lăsat înăuntru. La etaj, personalul de la recepţie vă va ruga să vă semnaţi în cartea vizitatorilor şi vă va îndruma direct spre sala de lectură.

În timp ce toate acestea mi se întâmplă, Forster îmi revine în minte cu consideraţiile lui despre povestire, dar şi cu cele despre Walter Scott, pe care nu-l preţuieşte şi a cărui celebritate nu şi-o poate explica, pentru că operei acestuia îi lipseşte pasiunea şi, în pofida mânăstirilor „ruinate cu grij㔠(sau poate tocmai de aceea!! n. n.), părintele romanului istoric „nu poate construi” (Forster 1968: 38). Aşa că, nefiind un constructor de intrigi, ne rămâne Walter Scott povestitorul, foarte bun de altfel10, care „profită de lucrurile fără rost” (idem). O lecţie pe care încercăm să ne-o însuşim din mers. Drept urmare

Miercuri 29 august 2018, 17:23

Stimate PM,

Voiam doar să mă asigur că pot să accesez colecţia E. M. Forster în cazul în care voi fi în Cambridge, fie pe 3, fie pe 4 decembrie.

S-ar putea să particip la o conferinţă, dar nimic nu e definitivat. Sper totuşi că voi fi acolo.

Cu cele mai bune gânduri,

DHP

Joi 30 august 2018, 10:52:23 AM GMT+2

Stimate DHP,

Vă mulţumesc pentru mesaj. V-am rezervat un loc atât pe 3, cât şi pe 4 decembrie. Dacă nu reuşiţi să ajungeţi în niciuna din aceste date, vă rog să-mi daţi de ştire.

Dacă am reţinut bine, aţi comandat copii, dar nu aţi mai fost niciodată la noi. Dacă este aşa, atunci vă rog să recitiţi detaliile referitoare la vizitatori, în special cele cu privire la înregistrarea în calitate de cititor.

Cu cele mai bune urări,

P

Forster remarcase, în ce-l priveşte pe Marcel Proust, că acesta „dă alternativ limbile (ceasului) înainte şi înapoi” (Forster 1968: 37). Aşadar, înainte de a intra la King’s, am zăbovit o jumătate de oră pe St. Edward’s Passage, ulicioara care se deschide vis- ŕ-vis, din King’s Parade, cam în dreptul porţii. Întâmplător dădusem peste locul în care, în urmă cu cincisprezece ani, la ceasul fierbinte al unei amiezi de iulie, din vitrina în care astăzi cărţile de tot soiul îmi par înghesuite într-o veselă devălmăşie, îmi zâmbea în doar câteva exemplare, ocupând centrul aerisit, Harry Potter şi Ordinul Phoenix. Uşa şi rama vitrinei formând, atunci şi acum, un întreg a cărui asimetrie o decupa roşul de cabină telefonică sau de autobuz cu punte dublă, atât de tipic insulare.

The Haunted Bookshop/ Librăria Bântuită, închisă în urmă cu cincisprezece ani – era duminică atunci, dar având la vedere cel mai recent volum din saga lui J. K. Rowling şi la cel mai bun preţ din toate cele alte locuri bântuite de mine înainte prin Londra, timp de două săptămâni –, era acum accesibilă. Dar, odată înăuntru, librăria mi s-a părut la fel de atrăgătoare ca o femeie în neglijé, ciufulită şi adormită, bâjbâind după cafeaua de dimineaţă. Am întrebat de ce se numeşte Librăria Bântuită şi vânzătoarea, co-proprietară de altfel, mi-a răspuns că există şi o carte cu acelaşi titlu, al cărei protagonist, un librar, este bântuit de personajele acelor cărţi din propria librărie pe care nu a reuşit să le citească. Pe undeva se mai găsea un exemplar, mi-a spus şi preţul, făcându-mi socoteala am concluzionat că mi-ar mai rămâne şi pentru fotocopiile din arhiva Forster, dar după vreo cinci minute de scotocit, a renunţat.

Renunţ şi eu şi, la ieşirea din St. Edward’s Passage, traversez strada înspre intrarea principală de la King’s. O doamnă căruntă, cu părul tuns scurt, cu trăsături frumoase, dar cumva aspre, ce mă duce cu gândul la tulburătoarea Vanessa Redgrave, mă scrutează întrebător atunci când mă apropii. „Am o programare la bibliotecă”, îi aduc eu la cunoştinţă vigilentei doamne. „Poftiţi, vă rog, Sir”, şi gestul larg, urmat de coborârea benzii albastre – similară celei pentru accesul la zona filtrelor de securitate din aeroport –, mă face să mă simt din rândul celor aleşi, azi, când vizitatorilor le este interzisă intrarea în colegiu.

Joi 30 august 2018 10:48

Stimate Domnule M,

Vă mulţumesc pentru mesaj.

Dacă apare ceva care să mă împiedice să vă vizitez la datele pentru care am solicitat rezervare, vă voi anunţa în timp util.

În ce priveşte copiile, nu am comandat niciuna încă, întrucât voi încerca să îmi dau seama la faţa locului dacă există ceva demn de interes, pe măsură ce voi trece în revistă documentele.

Oricum, dacă ajung la Cambridge, voi reciti instrucţiunile referitoare la sala de lectură.

Cu cele mai alese gânduri,

DHP

Conf. univ. dr. ...

Joi 30 august 2018, 11:54:47 AM GMT+2

Stimate DHP,

Îmi cer scuze că nu mi-am amintit exact detaliile cu privire la presupusa dumneavoastră comandă. Ar fi trebuit să recitesc schimbul nostru de mesaje. Cred că a vedea lucrurile la faţa locului este o abordare mult mai bună decât a comanda pur şi simplu fotocopii, la modul speculativ.

Aştept cu nerăbdare să ne cunoaştem.

Cu cele mai bune urări,

P

Arhivar Asistent...

În sala de lectură încap şaisprezece oameni. Câte patru pe fiecare latură a celor două mese de culoare bej, acoperite de un blat subire cu irizări mov. Suntem doar trei persoane, eu şi două doamne blonde, după accentele din conversaţia lor deduc că una este englezoaică, iar cealaltă a traversat oceanul ca să poată răsfoi împreună manuscrisele pe care le scot din cutii dreptunghiulare, de carton gri. Ce nu deduc este ce caută sau pe ale cui urme sunt. Devine limpede că autorul vizat şi-a schimbat scrisul de-a lungul anilor, dar doamnele nu par să fie în încurcătură, englezoaica a ridicat totuşi un document în dreptul ochilor, sprijinindu-se de pervazul care în interior are mai bine de o jumătate de metru, zidurile sunt groase la King’s.

Duminică 18 noiembrie 2018, 07:25

Stimate Domnule M,

Prin prezenta confirm venirea mea la Cambridge, pentru a participa a o conferinţă pe 1 decembrie, găzduită de Colegiul Lucy Cavendish. Aş dori să fac o rezervare la sala de lectură de la arhivele Colegiului King’s, pe data de 3 decembrie, pentru a studia documentele din colecţia E. M. Forster.

Al dumneavoastră sincer,

Dan Horaţiu Popescu

Conf. univ. dr. ...

Luni, 19 noiembrie 2018 12:29:33 PM GMT + 1

Stimate DHP,

Vă mulţumesc pentru confirmarea intenţiilor dumneavoastră. Sunteţi deja prins în agenda noastră atât pe data de 3, cât şi pe cea de 4 decembrie. Doriţi să faceţi uz de ambele rezervări sau o anulăm pe cea din data de 4? […]

Nu scoatem din arhivă documente în avans, dar cele pe care le-aţi menţionat nu necesită o căutare îndelungată.

Cu cele mai bune urări,

P

PM

Arhivar asistent…

Aştept cu inima strânsă pe unul din scaunele rigide cu spătar îmbrăcat în stofă de culoare mov, privind înspre fereastra cu cadrul şi obloanele bej, dincolo de blondul stins al şuviţelor englezoaicei. Deasupra lor, capătul firav al unui curcubeu – începuse să plouă când am ajuns la Webb’s Court – prelinge alte nuanţe de mov, portocaliu sau verde, arcuindu-se în acelaşi timp peste capela uriaşă. Cutia mea de carton gri, deloc îmbietoare, a sosit. Scrisori şi cărţi poştale, dar şi fotografii care spun şi ele o poveste, pe care nu o bănuiesc în clipa de faţă. Nu mi se dau mânuşi albe, ca prin alte părţi, încerc să îmi maschez nerăbdarea şi fac o primă trecere în revistă într-o stare aproape subfebrilă, ochiul fuge hulpav pe pagini uşor decolorate sau îngălbenite şi se opreşte la

Grand Hotel, Cracovia, 19-6-32

Scumpa mea – am ajuns aici aseară şi mă voi opri până mâine sau până joi. E posibil să nu mă mai duc deloc la Berlin, dar îţi voi da de ştire. Sper să găsesc (indescifrabil) de la tine la Post Restant mâine. Am fost bucuros să primesc veştile tale chiar înainte de a pleca din Predeal pe data de 14 – cel puţin au reuşit să trimită lucrurile de la Legaţia din Bucureşti. Ai avut dreptate (indescifrabil) şi nu s-a pierdut nimic.

După România, aici arată a civilizaţie...

Dintr-odată mă simt de parcă aş fi legat de un catarg şi cu carnea muşcată de cea dintâi lovitură de bici. Dar menirea povestitorului este să supravieţuiască, credea acelaşi Forster, după o reţetă care, în cazul celor o mie şi una de nopţi, a funcţionat perfect. Aşa că mă opresc aici, amintindu-mi cum „în clipa aceea Şeherezada văzu ivindu-se dimineaţa (curcubeul?) şi tăcu, discret㔠(Forster 1968: 35).

1 Cel care a pus piatra de temelie a capelei, la 25 iulie 1446, la sărbătoarea închinată Sfântului Apostol Iacob.

2 An V, nr. 5

3 Un călător şi scriitor prolific, cu multe pagini despre spaţiul balcanic şi despre România, dar al cărui portret nu este uşor de alcătuit, dat fiind caracterul dispersat al informaţiilor la care am avut acces. El va face obiectul dacă nu al unui studiu separat cel puţin al unei secţiuni consistente.

4 Maurice aborda problema homosexualităţii de o manieră care îl făcea nepublicabil înainte de Marele Război. Ceeea ce îl preocupa însă pe Forster erau relaţiile inter-umane şi, dacă ar fi să îi dăm crezare lui David Daiches, odată epuizând această temă în ficţiune, pentru tot restul lungii sale vieţi, scriitorul nu a mai produs nici un alt roman. Cel mai cunoscut şi ultimul în ordine cronologică, A Passage to India/ O călătorie în India, publicat în 1924, are calităţile tuturor celorlalte. „Toate romanele lui Forster”, susţine Daiches, „sunt într-un fel sau altul nesatisfăcătoare. Dar satisfacţia pe care o dau este, cu toate acestea, substanţială. Ele ilustrează imaginaţia liberală englezească cu tot ce are ea mai bun – umană, onestă intelectual şi modestă.” (Daiches 1972: 1159).

5 Trei dintre ele la iniţiativa PEN English.

6 A se vedea articolul nostru „On ne fait pas de romans ici: România şi supuşii Majestăţii Sale”, din revista Ramuri, nr. 10/2015.

7 Iertate să-mi fie aprecierile, dar se ştie c㠄Pseudo-eruditul devine periculos”, aşa cum susţinea Forster, „când se apucă de critică […] pentru că el imită metoda adevăratului erudit lipsindu-i instrumentaţia acestuia. El clasifică lucruri pe care nu le-a înţeles sau nu le-a citit…” (Forster 1968: 19).

Persoanele de faţ(ad)ă în textul de faţă nu se…

8 Membru onorific, dar de obicei şi cu sarcini de predare sau cercetare sau decizie în diferite „comitete şi comiţii”.

9 De altfel, încă din studenţie scriitorul era un participant activ la întâlnirile asociaţiei Cambridge Apostles, care se întruneşte regulat şi în zilele noastre, o dată pe săptămână, sâmbăta, cineva pregătind o prezentare care este urmată apoi de intense dezbateri. Printre cei mai cunoscuţi membri, în afară de Forster, s-au numărat: Ferenc Békássy, Rupert Brooke, John Maynard Keynes, Bertrand Russell, Lytton Strachey, Alfred Tennyson, Ludwig Wittgenstein.

Unii dintre ei au fost membri marcanţi şi ai Cercului Bloomsbury.

10 Georg Lukács, cel care l-a consacrat teoretic pe Scott în postura de fondator al romanului ca formă supremă a literaturii moderne, face următoarea apreciere cu privire la nemulţumirea faţă de prezent şi corolarul ei, nostalgia după un trecut eroic, aşa cum interacţionează ele în paginile autorului romantic: „Această nostalgie este, fireşte, realizabilă, dar împlinirea ei îşi vădeşte vidul lăuntric în lipsa de idei a lumii figurate, aşa cum, spre pildă, se poate vedea în romanele, altminteri atât de bine povestite (sublinierea noastră), ale lui Walter Scott.” (Lukács 1977: 119)

Referinţe critice

Bucuţa, Emanoil – P. E. N. CLUBUL ROMÂN, în Boabe de grâu, an V, nr. 5, 1935, pp. 284-300.

Daiches, David – A Critical History of English Literature, second edition in four volumes, Volume IV, The Ronald Press Company, London 1972

Forster, E. M.

– Aspecte ale romanului, traducere şi postfaţă de Petru Popescu, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti 1968

– „Ochii Sibiului”, traducere de Eugen Gergely, în Saeculum, nr. 1/2004, Sibiu; reprodus în Ion Onuc Nemeş şi Ioan Radu Văcărescu, Sibiu Hermannstadt în scrisori sentimentale, Imago, Sibiu 2007

– Scrisoare către Alice Clara Forster, 19.06.1932, cutia 18/ACF/EMF/o din Colecţia E. M. Forster, arhivele King’s College, Cambridge

Lukács, Georg – Teoria romanului, trad. de Viorica Nişcov, Editura Univers, Bucureşti 1977

Popescu, Dan Horaţiu – „On ne fait pas des romans ici: România şi supuşii Majestăţii Sale”, în Ramuri 10/2015

© 2007 Revista Ramuri