Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Măștile singurătății sau despre dedublările referențiale

        de Gabriela Rusu-Păsărin

La Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere de la Iaşi (FILIT), desfăşurat în perioada 2-6 octombrie 2019, printre invitaţii străini s-a aflat şi scriitoarea Asli Erdogan din Turcia. Cunoscută în mediile literare prin romanele sale pentru care a primit premii internaţionale, Asli Erdogan este în atenţia cititorilor din România prin publicarea recentă a romanului Oraşul în mantie purpurie.

A absolvit studii de antropologie la Geneva, unde a scris primul său roman, Omul în cochilie (1994). A fost pasionată de jurnalism şi a susţinut în cotidianul Radikal o rubrică pledând pentru drepturile femeii şi tratând subiecte tabu precum închisori, tortură, chestiunea kurdă, pentru care va fi concediată în 2001. În 2016 va fi închisă împreună cu colegii săi jurnalişti de la publicaţia Ozgur Gundem şi eliberată după aproape 5 luni, fiind judecată în stare de libertate condiţionată. Pledoariile sale au convins critica literară internaţională şi i-au fost decernate distincţii de referinţă, Premiul pentru Pace Erich Maria Remarque şi Premiul Simone de Beauvoir pentru libertatea femeilor. Experienţa personală ca jurnalist şi formaţia sa ca antropolog se vor regăsi în romanul Oraşul în mantie purpurie, un roman al contrariilor, al unor lumi la antipod, lumea săracilor (favelas) şi lumea carnavalului la Rio. Özgür este tânăra originară din Turcia care îşi doreşte să trăiască emoţiile unei experienţe existenţiale la limita dintre căderile nervoase produse de dificila adaptare la o altă cultură şi starea de graţie a creaţiei. O stare pe care o defineşte drept „singurătate absurdă”. Este însă o singurătate asumată, chiar dorită, şi pe care o explicitează prin metafora canarului: „Am citit undeva într-o carte că dacă-l eliberezi din colivie, canarul zboară direct spre geam. Dar dacă deschizi geamul în acelaşi timp, pasărea ia decizia înţeleaptă şi – conform scriitorului – se întoarce în colivie, lucru care îl salvează de la moarte sigur㔠(p. 21). „Oare nu cumva eu, sau o parte din mine, tânjeşte după toate regulile şi aşteptările din Lumea Veche? Întoarce-te în colivie, canar mic, întoarce-te în colivie! Cât mai ai timp… Geamul deschis o să te ucid㔠(p. 24). Cele două fragmente fac parte din romanul pe care Özgür îl scrie având ca protagonistă pe Ö. Este un alter-ego al autoarei, este o proiecţie a gândurilor sale, un mod compensatoriu de a-şi exterioriza trăirile. Se simte atrasă de Rio de Janeiro, pentru că e la extremă faţă de Istanbul ca mod de viaţă, mentalitate, comportament social, atmosferă culturală, alimentaţie, este atracţia necunoscutului şi a experienţei la limita normalităţii.

Alternanţa vocilor (cea auctorială şi cea a personajului romanului din roman) reprezintă maniera narativ-subiectivă, în ambele ipostaze ale povestirii, o proiecţie a imaginii în oglinzi paralele. Par texte în oglinzi care deformează sau completează imaginea. Pentru redarea clarităţii imaginii, pentru o privire profundă a detaliilor sunt descrise valurile, „mesagerii eternităţii”, şi ploaia care „spală amintirile”.

Atitudinea care salvează de la singurătate este recluziunea: pictorul se retrage în tăcere, Ö se regăseşte numai în faţa foii albe de hârtie aşteptând clipa în care poate să scrie exteriorizându-şi astfel emoţiile generate de o lume tumultoasă. „Pentru Dumnezeu, spune-mi, ce vezi în ochii mei?” – acesta poate fi motto-ul romanului, dezvoltând astfel tema privirii, tema ochilor, tema oglinzii. „Lucrul de care se temea cel mai mult era că Oliveira o să-şi vadă propriii ochi reflectaţi în ai ei. C-o să descopere în ochii ei aceeaşi lumină orbitoare, de diamant, ca în ochii unui nebun (…)” (p. 94).

Această temă conduce la înţelegerea textului romanului cu cele două modalităţi de narare prin jocul dedublărilor referenţiale. Sunt viziuni reflectate care compun o dublă perspectivă. Pe de o parte, autoarea compune un subiect unic pornind de la două texte, un roman în roman. Receptarea textului astfel unit este supus însă tendinţei de scindare, care are drept agent similitudinea, drept efect subdiviziunea. Textul nu este o redublare a vieţii, este un compozit din fragmente de naraţiune subiectivă, roman biografic, şi romanul din roman, un jurnal în care alter ego-ul autorului se manifestă pentru a contrapune imaginea în oglindă. Sunt zone de confesiune care reverberează, sunt „oglinzi” care măresc posibilităţile de similitudine dintre cel două protagoniste, cea a romanului şi cea a romanului din roman. „O dată cu oglinzile optice, similitudinea ilicită (cea care dedublează unitatea textului) tinde să fie prelungită de similitudinea licită (cea care face ca textul să redubleze unitatea «vieţii însăşi»)” (Jean Ricardou, Noi probleme ale romanului, Ed. Univers, Bucureşti, 1988, p.183). Pentru crearea similitudinilor, Asli Erdogan apelează la efectele sonore şi cromatice, o invazie de sunete şi culori din timpul festivalului de la Rio. Sunt reflectări în dimensiunea referenţială, sunt redublări şi dedublări în dimensiunea referenţială a ficţiunii. Scriitura este subordonată aventurilor, Asli Erdogan insistând în domeniul expresivului. Este şi apetenţa scriitoarei pentru îmbinarea celor două pasiuni, cea pentru studiul antropologic şi cea pentru jurnalismul de atmosferă, axat pe descrierea detaliilor şi nu pe acţiune. Între expresiv şi reprezentativ,elementele ficţionale au un rol important în derularea naraţiunii. „În timp ce viaţa se scurge în meandrele ei, cu toată ironia şi indiferenţa caracteristică, scriitorul descoperă într-o zi că singurul lucru pe care a reuşit să-l construiască e un turn de veghe pentru sine, din care să observe deşertăciunea înfricoşătoare a realităţii. Un turn instabil în care vântul vuieşte printre bârnele de lemn pleznite. Şi, până la urmă, întrebarea supremă pe care trebuie să şi-o pună toţi scriitorii e: de fapt, cât adevăr sunt în stare să suport?” (p. 99). Este întrebarea-cheie a romanului, este un efect de halo al dimensiunii referenţiale a ficţiunii despre care scria Jean Ricardou.

Această experienţă de viaţă descrisă cu frenezie s-a consumat pentru a descoperi o lume în care Özgür să se regăsească pe sine: „Acea parte pe care o numea lume i se arătase dintr-o altă perspectivă şi Özgür şi-a mobilizat toate resursele pentru singurul ei scop: să prindă oraşul în palme, ca pe un fluture, şi să-l închidă într-o cursă făcută din cuvinte, fără să-l omoare. Şi astfel s-a născut Oraşul cu mantie purpurie” (p.103). Geneza romanului astfel explicitată contribuie la decodarea în cheie comparativă a dedublărilor referenţiale. Özgür şi Ö sunt un chip proiectat în oglinzi paralele, care uneori deformează, alteori completează imaginea care va deveni referenţială. Imaginea proiectată este „umbra ei obosită”, care atinge trupurile oamenilor. Este lumea ei imaterială şi lumea oraşului Rio, o lume a simţurilor sub imperiul extazului sau al agoniei, o lume a săracilor şi o lume a carnavalului, a dansului nedisimulat. Dansul nu este bucurie, ci o defulare spre a învinge teama de viaţă. Ö trăieşte la limita dintre a admite viaţa, dar numai la graniţa cu anormalitatea sau cel puţin cu excesul, şi a-şi dori recluziunea într-o stare de singurătate vecină cu moartea. „…toate cadavrele pe care le vedem pe parcursul vieţii ne ating într-un singur punct. În cadavrul dinăuntrul nostru” (p. 177). Concluzia acestei incursiuni în universul dominat de emoţii şi singurătate este formulată de Asli Erdogan în termeni care induc starea de angoasă definitorie pentru personajul dedublat al romanului: „În lumea reală nu există nimic care să fie suficient de adânc, încât să cuprindă toate lucrurile pe care le porţi înăuntrul tău. Dar nici tu, cu viaţa şi moartea şi toate visele tale, nu eşti decât un punct banal din eternitatea înfricoşătoare a realităţii” (pp. 180-181). Cuvântul care poate fi cheia construcţiei narative este Hanabi, care înseamnă foc de artificii în japoneză, „e un cuvânt compus din hana şi bi, foc şi floare. Focul care simbolizează moartea şi floarea care reprezintă viaţa” (p. 195).

Finalul este dramatic, dar previzibil. Ö, protagonista romanului din roman, va muri ucisă pe stradă, cu ochii deschişi parcă pentru a imprima clipa ultim㠄în care viaţa se scofâlceşte şi devine un singur punct microscopic, după care dispare în neantul din jur. De fapt murise cum îşi dorise” (p. 202), adică în focul de artificii al unui oraş care o dominase prin trăirea incandescentă a cotidianului.

Asli Erdogan reuşeşte să creeze un roman din elemente ficţionale referenţial coerente şi din fragmentările unor scene, decupări şi articulări bazate pe similitudini, un roman în roman, cele două construcţii fuzionând până la identificare, Özgür şi Ö compunând prin destinul lor proiecţia unei vieţi care poartă măştile singurătăţii.

© 2007 Revista Ramuri