Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Canon, anticanon

        de Adrian Popescu

1. Discuţia despre canon a făcut să curgă multă cerneală, vorba vine, prin reviste, cu opinii dintre cele mai inflamate. Este vorba, evident, de canonul literar, în poezie şi proză, canon propus de un grup de critici literari din toată ţara, selectând nume de scriitori din ultima sută de ani. Lista (desigur canonul înseamnă mai mult decât o listă) a fost publicată, girată de săptămânalul România literară. Întâlnirea din luna octombrie de la Oradea, în cadrul Zilelor revistei Familia, organizată de Ioan Moldovan şi Traian Ştef, a avut această dificilă temă şi a beneficiat lămuritor de prezenţa celui care a impus, de fapt, un canon, pe cel neomodernist, în literatura română postbelică, Nicolae Manolescu. Dacă prima zi a întâlnirii cu publicul orădean a fost dedicată conferinţei profesorului universitar clujean Mircea Muthu, cel care a nuanţat salutar, a circumscris, a aprofundat conceptul, remarcând, bine informat, aportul artelor plastice la configurarea sintagmei, cea de a doua zi a fost dedicată conferinţei criticului Nicolae Manolescu. Nu a mai fost nevoie de exemplificări cu versurile unor poeţi incluşi în rândul celor propuşi de România literară drept „canonici”, unii prezenţi în sală, aşa cum s-a întâmplat în ziua precedentă în elegantul spaţiu oferit, ca de obicei, de Primăria din Oradea, Nicolae Manolescu reuşind să explice publicului noţiunea de canon, cu sagacitatea sa cunoscută. În orice caz, încăperea destinată evenimentelor culturale majore de la modernul ansamblu al Bibliotecii Judeţene s-a dovedit mică pentru mulţimea ascultătorilor. Un previzibil gest de interes general pentru cel care a vorbit, preţ de o oră, cu marele său talent, alcătuit din inteligenţă critică, firesc, şi puterea de a se concentra pe esenţial.

Din parte-mi, neavând apetit teoretic, mizând pe intuiţie, am, desigur, opinia mea despre canonul literar, considerându-l alcătuit din două nivele, nu opuse. Primul nivel, sau nivelul de adâncime, constituie expresia părţii perene a omului din vechime şi de acum, unde tragicul, comicul, dramaticul ne structurează mulţimea emoţiilor. Cel de-al doilea nivel, cel social, se referă, după mine, la relaţia cu contemporanii, la capacitatea autorilor canonici de a conferi noutate unui sâmbure etern. Un filosof român afirma că arta nu e esenţă, ci relaţie. Poate e, mai degrabă, şi una şi cealaltă, amândouă completându-se, obligatoriu amândouă, canonul le pretinde, cred, unite, indestructibil. Tragediile antice, aşa cum le cunoaştem de la Eschil la Euripide, îndeplinesc în mod sublim condiţia existenţei celor două nivele. Tolstoi, la fel, Cehov, idem, Rebreanu, Camil Petrescu, Ion Pillat, Lucian Blaga, Nichita Stănescu – aici cu o doză de mimare a adâncimii filosofice, vezi Unsprezece Elegii, numai că trebuie adăugat că aparenţa contează la fel ca esenţa în poezie, care e arta seducţiei, nu a construcţiei, ca în proză.

2. Cum am aşteptat cu sufletul la gură sărbătorirea centenarului primului liceu românesc din Transilvania, azi colegiul George Bariţiu, de la Cluj, dezamăgirea mea şi a multora a fost dureroasă. Prea puţin din spiritul de elită al liceului a fost fructificat la întâlnirea foştilor absolvenţi. Elogiul directoarelor care au condus liceul, prin interviuri tv, mărturii directe pe scenă etc., elogiu neextins şi la directorii anilor anteriori, aceştia personalităţi veritabile, sau la dascălii de prestigiu ai câtorva promoţii, plus puhoiul de diplome acordate cu şi fără rost, apoi momentele folclorice, total inadecvate, potrivindu-se ca nuca în perete cu personalităţile literare care au absolvit aici, au transformat momentul într-o adunare festivă a sindicatului din învăţământ. Emblema liceului, pe unde au trecut Ion Raţiu, reprezentanţii de marcă ai Cercului literar de la Sibiu, Ion Negoiţescu, Nicolae Balotă, Cornel Regman, Eta Boeriu, sau mai tinerii scriitori Liviu Petrescu, Ioana Em. Petrescu, Ion Papuc, Ion Alexandru, ar fi putut fi Marian Papahagi, italienist recunoscut, fondator de reviste (Echinox, Studi italo-romeni), prorector al UBB, în 1990 etc. A fost asumată cu mândrie, în schimb, declarat㠄emblem㔠o vedetă locală tv, popularizând istoria oraşului, gest necesar, nu ne îndoim, dar inexplicabil când ai figuri de intelectuali europeni de prima mână, mai potriviţi cu faima unui liceu vestit, care a dat academicieni, în ştiinţele exacte, adevărat, artişti vizuali celebri, numeroşi chirurgi, medici de top, în general, politehnişti valoroşi, sportivi cunoscuţi, o pleiadă de profesori universitari în multe domenii. La o evocare Marian Papahagi la Muzeul de Artă, în cadrul sărbătoririi liceului centenar, am spus şi susţin: „sărut mâna profesoarelor, directoarelor care ne-au scris nouă, sau altora, pe tablă, formule chimice, algebrice sau titluri de romane, ori au aprobat acte contabile, dar nu mâna lor a scris paginile de critică literară, poeziile sau eseurile care au dus faima liceului românesc departe, liceu purtând numele unui gazetar, istoric, literat al vremii exemplar. Administraţia nu e totuna cu creaţia, nici elitismul cu populismul”. Am putea spune că avem, în acest caz, un anticanon, o răsturnare a criteriilor de valoare, de reprezentare, de relaţionare interumană. Ce mi se pare şi mai trist este că mulţi nici măcar nu conştientizează diferenţa dintre mediocritate şi excepţionalitate.

© 2007 Revista Ramuri