Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Pragul realităţii

        de Mihaela Constantinescu

Vitalie Ciobanu, autorul volumului de povestiri Zilele după Oreste, este unul dintre reprezentanţii valoroşi ai optzecismului basarabean şi prozatorul care a ştiut să îmbine în scrierile sale naraţiunea cu spiritul analitic. Se observă de la primele proze spontaneitatea şi organicitatea limbajului. Pe parcursul lecturii se trece la o scriere calculată, bine pusă la punct, ceea ce înseamnă că Vitalie Ciobanu începe să îşi organizeze mai riguros modul de expunere.

Regăsim în proza lui Ciobanu o serie de personaje livreşti care construiesc scenarii similare. Personajul Oreste din povestirea Zilele după Oreste şi Radu Baltazar din Taxiul de noapte se aseamănă prin revolta lor împotriva unei lumi decăzute, dar şi prin dorinţa de a se afirma în societate. Discursul lui Oreste, fost profesor de estetică, îndreptat împotriva lumii nesocotite se află în analogie cu revolta lui Radu Baltazar, un scriitor respins de editorul său.

Într-un mod subtil, în toate prozele, autorul accentuează dorinţa personajelor de a ieşi din anonimat. Într-un fel sau altul, personajele lui Vitalie Ciobanu sunt mult prea încărcate de presiunea cotidianului şi caută să evadeze, caută o altă ieşire, care să le aducă un nou sens vieţii în termenii sartrieni. Când vine vorba de gesturi extreme, precum oprirea bruscă a firului vieţii, personajul Oreste este primul care îşi exprimă această dorinţă, fiind dispus să recurgă la orice mijloace: „Numai aşa poţi ieşi din anonimat, mai poţi tulbura ceva în mizeria care ne copleşeşte”. Tocmai din această cauză, Vitalie Ciobanu încheie povestea cu confruntarea celor două părţi, cea a lui Oreste şi a mamei sale. În urma dispariţiei acestora, sunt puse faţă în faţă cele două necesităţi, muzica şi moartea: „Mai tare decât moartea, postul de radio local a continuat să transmită, la aceleaşi ore, concerte de muzică populară”. Vitalie Ciobanu reuşeşte să creeze cadrul potrivit pentru infuzia de fantastic, atât cât să îi dea povestirii putere, să o fac㠄prevestitoare şi uşor parabolică”, după cum semnalează Irina Petraş. Remarcăm raportul relaţiilor interumane din cele şapte povestiri ale lui Ciobanu şi intenţia sa fină de a le plasa în punctul polemic. Fiecare povestire, fiecare secvenţă constituie un semn, o imagine definitorie, iar textul rezultat conduce la impunerea realităţii descrise.

Criteriile de construcţie a textelor sale nu prezintă derapaje şi inconsecvenţă, ci fiecare povestire pare a fi o prelungire a ceea ce a rămas nespus. Astfel se construiesc lumi alternative care au câţiva factori comuni. În afară de subiectul prozelor, care în mod evident este diferit, textele au la bază realitatea cotidiană, divizată în funcţie de fiecare povestire. Întâlnim şi elemente livreşti, de fapt personajele coboară din livresc în spaţiul realităţii pentru a fi participante la jocul purtat în numele vieţii şi artei. Relevante sunt în acest caz răzvrătirile personajelor ce nu pot fi în echilibru cu lucrurile care se mişcă în sens invers. Un exemplu ar putea fi secvenţa din Engleza pentru cei care pleacă, în care Costică, înainte de emigrarea în America, îi invită la el acasă pe prieteni pentru a-şi alege fiecare cărţi din biblioteca sa. Răspunsul pe care îl primeşte la gestul său stârneşte încă o dată revolta împotriva unei societăţi lipsite de valoare: „Dar, într-un fel, renunţi la o parte din identitatea ta”.

De asemenea, povestirea Croaziera ne propune un joc narativ al redării realităţii care are în vedere manipularea cuvintelor şi acest lucru se observă atunci când sunt intercalate idei din manifestul lui Damian. Se remarcă faptul că există o legătură între elementul de mister şi planul realist. Acest text este cu mult mai captivant decât celelalte, Vitalie Ciobanu induce şi rememorarea programului junimist prin manifestul lui Damian. (Repetarea devizei „Intră cine vrea, rămâne cine poate” însoţită de o directivă bine formulată, „vreau din partea voastră cuvinte potrivite pentru stări imprecise”, ne trimite cu gândul la Arghezi). Treptat, personajele îşi doresc să recupereze un timp pierdut prin comprimarea epocilor, stilurilor şi curentelor estetice. Astfel, avem de-a face cu tipuri de texte care abordează realitatea din perspective diferenţiate şi de pe paliere opuse.

În ultima povestire, Globul de cristal, autorul face o sinteză a tuturor obsesiilor existenţiale. La o ultimă întrebare, Ce este realitatea?, răspunsul pe care îl avem denotă faptul că realitatea personajelor lui Ciobanu depinde, de fapt, de relaţiile pe care acestea şi le construiesc: „Este relaţia mea directă cu dumneavoastră, este puterea pe care o aveţi asupra mea”. Prin urmare, observăm că Vitalie Ciobanu nu optează pentru o anumită perspectivă narativă care să îl definească, ci, mai degrabă, ţinteşte elementele secvenţiale cu accent parabolic.

 

© 2007 Revista Ramuri