Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Reversul călătoriei

        de Daniela Micu

Memoriile Annei Kretzulescu-Lahovary, bine scrise şi din punct de vedere literar, creionează portretul unei epoci demult apuse, în care nobleţea, bunul gust, rafinamentul şi înalta clasă definesc un personaj complex atât prin formare, cât şi prin poziţia sa în faţa evenimentelor unei vieţi lungi şi tumultuoase. Copilăria, pe care o descrie cu atâta atenţie şi căldură, conţine răspunsul întregii sale abordări a vieţii. Călătoriile în care îşi însoţeşte fie părinţii, fie soţul, au un rol mai degrabă iniţiatic, iar dacă pentru unii oameni călătoria porneşte din dorinţa de a descoperi sentimentul libertăţii, putem observa aici un efect invers al călătoriei – dorinţa tot mai pregnantă de a se reîntoarce acasă, în cuibul său din Leurdeni, în siguranţa şi căldura căminului: „După ce am călătorit în copilărie, lucru care ar fi putut să-mi deschidă gustul pentru călătorii, am pus pe primul plan afecţiunea pentru familie, aceasta a fost marea şi adânca amprentă, căreia i s-au subordonat toate acţiunile mele” (p .50).

Anna Kretzulescu se naşte într-o familie cu orientări liberale, ce a avut rol decisiv în tabloul politic şi cultural românesc. Tatăl ei, cunoscut în primul rând ca om politic, este cel care a înfiinţat o şcoală de „mică chirurgie” în Bucureşti, a fost primul medic român înscris pe lista medicilor practicieni din Bucureşti şi a contribuit la publicarea primului manual românesc de anatomie. În cariera sa politică, s-a aflat în relaţii apropiate cu regele Carol I şi a îndeplinit mandate ca diplomat la Berlin, Sankt-Petersburg ori Madrid. Autoarea este descendenta unor oameni cu puternice sentimente patriotice: „M-am născut într-o epocă în care elanul naţional întreţinea o atmosferă de entuziasm. Patriotismul se alimenta din sentimentele cele mai alese şi dintr-o neobosită acţiune” (p. 59). Xenopol surprinde atmosfera în care s-a dezvoltat acest om, care este evocat cu multă dragoste în amintirile Annei, şi scrie: „Kretzulescu a crescut în acest aer sănătos şi viguros, respectuos faţă de trecut, pătruns în egală măsură de concepţiile largi care pregătesc viitorul” (p. 60). Aceste concepţii s-au prelungit în educaţia fiicei lui care, asemeni fiicelor înaltei societăţi, a studiat în Germania şi la Paris noţiuni ce ţineau de cultură generală şi valori adecvate vieţii cărora le erau destinate, adică soţii de oameni influenţi. Dacă urmărim portretul pe care aceasta îl face lui Nicolae Kretzulescu, vom observa că ea se raportează la el în primul rând cu admiraţie faţă de ţinuta sa morală: „tata spune că a decis să urmeze medicina la Paris pentru a ridica profesiunile liberale, care nu stăteau deloc bine la noi” (p. 66). Mama ei a fost, la fel, o femeie puternică ce împărtăşea viziunile liberale ale soţului ei, care se implica semnificativ în toate acţiunile reformatoare ale acestuia. Răspunzătoare direct de căldura căminului său, ea a fost adepta acţiunii şi s-a implicat concret în viaţa comunităţii – a creat o fermă de viermi de mătase la Leurdeni pentru a sprijini oamenii din sat, i-a ajutat pe aceştia cu sfaturi, diferite servicii medicale şi altele.

Prima călătorie pe care autoarea o face în afara ţării este la Constantinopol, în drum spre Egipt, la vârsta de numai patru ani. Ea are frânturi de amintiri de la vârste foarte fragede, amintiri asociate în primul rând cu emoţiile trăite. Călătoria la Constantinopol este asociată cu o emoţie negativă, deci în totală opoziţie cu sentimentul de siguranţă al casei: „Mama s-a îmbolnăvit la Constantinopol, dar plecarea vaporului nu ne-a dat răgazul de câteva zile de care ar fi avut nevoie să-şi revină. S-a îmbarcat cu noi şi am sperat că totul va fi bine. Dar domnea între noi o atmosferă încordată. Sunt indispusă fără să-mi dau seama, totul e atât de diferit faţă de viaţa blândă de acasă. Strigătele oamenilor din Galata, sunete necunoscute, parcă scoase de semisălbatici, m-au impresionat neplăcut. Toţi nefericiţii se îmbulzeau la sosirea şi la plecarea pacheboturilor, cu strigăte animalice şi sudălmi, smulgând bagajele călătorilor. Îmbarcare oribilă: am făcut cunoştinţă cu marea la modul cel mai neplăcut şi, în plus, am fost bolnavă pe toată perioada traversării” (pp. 47-48). De mic copil, ea dovedeşte un spirit fin de observaţie ce filtrează fluxul puternic de imagini din exterior. Impresiile pe care le are la vârste aşa de fragede sunt impresiile omului ce nu are niciun fel de aşteptări în legătură cu destinaţia. Este călătorul pur, care nu s-a aflat niciodată sub influenţa vreunei preconcepţii sau a informaţiilor despre cultura ţintă. Nu este, bineînţeles, călătorul ideal din punct de vedere antropologic, fiindcă un copil fericit, care găseşte în confortul căminului tot ceea ce are nevoie, nu simte nevoia de a călători, aşa cum nici ţăranul lui Nikos Kazantzakis din Jurnalul de călătorie: Japonia, China nu doreşte să călătorească, fiindcă este fericit, iar oamenii fericiţi nu mai doresc să cunoască altceva. Copiii fericiţi sunt reticenţi la nou şi la elementele care ar putea să le disturbe starea de împlinire, iar asta le alterează raportarea emotivă la ceea ce văd.

Descrierile Annei Kretzulescu-Lahovary pentru diferitele locuri cu care ia contact prima oară sunt atente şi pătrund în miezul cultural al acestora. Deşi îi sunt revelate doar anumite aspecte compatibile cu statutul său social, acel segment portretizat are puterea de a surprinde atmosfera unei epoci. Mă gândesc aici la viaţa de la Stift, un pension din Germania, ori la Sankt-Petersburgul unde, la vârsta de şaisprezece ani, îşi întâlneşte viitorul soţ. Dacă la Stift este concentrată pe relaţia ei cu împărăteasa Augusta şi desfăşurarea vieţii într-un pension prin ochii unei fetiţe de opt ani, în fragmentul rusesc, tânăra surprinde atmosfera şi relaţiile dezvoltate între tinerii înaltei societăţi, locurile şi activităţile lor de divertisment, manierele obişnuite în aceste relaţii. Perioada petrecută în Rusia se află sub incidenţa mondenului, atrasă de toate manifestările de socializare şi aflată la vârsta în care dorinţa de distracţie este motorul acţiunilor ei şi ale tinerilor de vârsta ei: „Distracţiile noastre nu se limitau la dansul de salon. Foarte gustate erau plimbările cu troica spre insule. Câţiva prieteni fixau o zi în care închiriau o sanie cu un atelaj format din trei cai, dintre care cel din mijloc mergea la trap, iar ceilalţi doi de pe laturi galopau. Aceasta era troica. Mergeam cu ea când ne duceam să cinăm la vreun restaurant din insule sau la vreo serată, sau la vreun supeu. Restaurantele aveau muzică, se dansa şi, în general, era câte o trupă de ţigani – de fapt, mai adesea ruşi – care dădeau spectacole cu dansurile şi cântecele lor specifice. [...] Tot tineretul din lumea bună şi din corpul diplomatic se distra aşa nopţile. Când se întâmpla să avem câte o seară liberă, fără invitaţii, ne reuneam în grup restrâns, între prieteni. Se juca whist, alte jocuri de societate şi se dansa” (p. 145).

Odată cu înaintarea în vârstă, observaţiile autoarei devin tot mai nuanţate. Capitolul dedicat oraşelor spaniole Madrid, Sevilla şi Granada relevă foarte multe elemente interesante. În această călătorie, din 1913, o însoţeşte pe prinţesa moştenitoare a României în vizită la Familia Regală a Spaniei. Descrierea oraşelor este matură, mai obiectivă. Sevilla, de exemplu, o cucereşte prin aerul său fermecător. Aici putem găsi pasaje descriptive cu privire la arhitectură, dispunerea oraşului, sărbătoarea Fecioarei Maria cu rugăciunile din „patio”, ţinutele de rugăciune ale spanioloaicelor sau menţiunea că ritualul sevillan cere ca fetele să danseze după rugăciune.

Elementele de etichetă, evenimentele mondene de la curtea spaniolă, fragmente din discuţiile cu mai înalţii curţii indică nivelul ridicat al vieţii pe care Anna Lahovary o duce, atât din punctul de vedere al bunăstării materiale, cât şi, mai ales, al calităţii persoanelor cu care intră în contact. De aceea este cu atât mai teribil să parcurgi paginile de bătrâneţe, iar ea a avut o bătrâneţe lungă (s-a stins din viaţă la vârsta de 99 ani), în care întâlnim un om îngenunchiat financiar de comunism, dar nu şi din punctul de vedere al ţinutei morale şi al clasei: „Caloriferul – când are chef să mearg㠖 şi o sobiţă de fier reuşesc să o încălzească destul de bine, aşa că nu sufăr de frig. Mobilierul e cam primitiv, valizele mele aşezate peste tot prin cameră ţin locul obişnuitelor dulapuri. Ca să urc şi să montez dulapurile era nevoie de oameni, de braţe de muncă, iar asta ar fi costat «lei»; puţinii pe care îi posed am considerat că trebuie folosiţi mai bine. Aşa am ajuns cu valizele acoperite de covoare şi de ţesături, fiind folosite, cel puţin unele dintre ele, şi în loc de mese. Diplomaţii procedează adeseori aşa, deci pentru mine e doar un vechi obicei. [...] îmi fac singură curat în cameră şi îmi spăl şi lenjeria proprie pe care o usuc afară, la colţul streşinii, sau pe sobiţa din camer㔠(p. 363). Jurnalul este unul complex şi prin faptul că surprinde atitudinea în faţa trecerii de la viaţa boierească din secolul al XIX-lea, cu detaliile despre treburile administrative, despre relaţiile familiei, mobilier, obiceiuri, la viaţa din secolul al XX-lea, cu toate evenimentele lui politice majore.

Anna Kretzulescu-Lahovary este, fără doar şi poate, una dintre cele mai puternice femei pe care le-a cunoscut România şi care a influenţat cu delicateţe, dar semnificativ, multe dintre evenimentele vremii. Pe lângă toate astea, ea, în descendenţa lui Nicolae Kretzulescu, este promotoarea unei orientări liberale, cu o mare deschidere faţă de nou, dar cu un mare respect faţă de trecut.

© 2007 Revista Ramuri