Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Verbele auxiliare

        de Florin Logreşteanu

Atmosferă de sărbătoare în micuţa şcoală gimnazială din satul Bolovăneni. Absolvenţii singurei clase a opta din urmă cu douăzeci de ani se reunesc pentru a-şi depăna amintirile, a-şi face cunoscute unii altora împlinirile. Câţiva au rămas în sat, destui au plecat spre şcoli superioare din oraşele ţării şi se întorc acasă numai în scurte vacanţe; puţini s-au strămutat cu familiile spre alte meleaguri. Mulţumirea foştilor dascăli – cei care au supravieţuit timpului – este că au reuşit să-i reunească pe toţi în şcoala în care au prins aripi, în această zi festivă.

Iată-i, strânşi ciopor în clasa pavoazată cu ghirlande din hârtie creponată, ghivece cu flori pe pervazul ferestrelor, cu toţii numai zâmbet şi poftă nedisimulată de glume adolescentine; ei, care au depăşit cu mult pragul cestei vârste.

În centrul atenţiei se află şi acum, ca şi în gimnaziu, cei trei lideri, consacraţi încă din clasele primare, pentru rezultate la învăţătură, dar şi meritele sportive: Baniţă C. Vasile, cel mai bun la jocul de oină, Manu Filip Andrei, căpitanul echipei de fotbal a şcolii şi Strugurel Mircea, pivotul echipei de handbal.

Nu şi-l mai amintesc pe fostul director. Numai amănuntul că vara, înainte de vacanţa mare, şi toamna, după începerea anului şcolar, îşi obliga elevii să culeagă merele şi nucile din livada şcolii şi să i le care acasă. Copiilor nu le era îngăduit să plece cu fructe. Despre noii directori de după Revoluţia Naţională nu-şi mai aminteau nici atât. Fuseseră promovaţi politic; erau destituiţi după aceeaşi regulă civică. N-avuseseră timp să se obişnuiască cu ei. Nici nu conta, şcoala arăta bine, clasele, curtea, sala de sport erau întreţinute la nivelul standardelor impuse de primărie iar livada fusese desfiinţată pentru că ajunsese mărul discordiei între directorul care, primăvara, o primenea şi cel care, toamna, culegea fructele, cel dintâi fiind între timp schimbat.

Dintre foştii profesori rămaşi în amintirea absolvenţilor, cel de limba română impunea şi astăzi, după trecerea anilor, dragoste şi respect. Nu-l uitaseră. Rămăsese la fel de viu pentru ei, prin întâmplări reactualizare astăzi cu umor. Dar de ce întârzie de la ceremonia revederii? Sosiseră, pe rând, Gorila, proful de matematică, Melomanul, cel de muzică, Găinuşa, de ştiinţele naturii, cam toţi. Oare, proful de română? Frunţile foştilor absolvenţi se adumbriră, nimeni nu rosti cu voce tare ce putea fi mai rău, pricina acestei absenţe.

Dar iată-l... Intră în curtea şcolii, păşind apăsat, aproape studiindu-şi mişcările, ca odinioară. Se îndreaptă spre cancelarie. Nu poate intra în clasă fără vechiul catalog, chiar dacă astăzi nu mai face nimănui nicio trebuinţă. Poate numai amintirilor care bântuie încă minţile foştilor copii şi ale fostului dascăl.

În mod spontan, tinerii îşi ocupă vechile locuri în bănci. Pupitrele au fost schimbate, în schimb, fiecare ştie poziţia băncii sale: prima de lângă geam, a treia pe rândul din mijloc şi aşa mai departe. Proful de română intră cu acelaşi zâmbet preocupat pe figură. Ceilalţi profesori vârâseră, ceva mai înainte, capul pe uşă, încercaseră să-i recunoască şi se retrăseseră la fel de discret spre sala de spot, în care avea să se desfăşoare, la orele prânzului, masa festivă.

„Ei, iată-vă rosti sec fost dascăl. Nicio emoţie pe faţa lui aspră, astăzi îmbătrânită. Să facem prezenţa... Avem absenţi?”

Exact ca pe vremuri. Şi tot ca pe vremuri, corul de voci îi răspunde:

„Nu lipseşte nimeni.”

Profesorul doreşte, în schimb, să-i recunoască. Rosteşte fiecare nume apăsat, urmat de o privire scrutătoare, încercând să descopere detalii pe care timpul le aşezase pe chipul foştilor elevi. Nicio remarcă, însă.

„Astăzi este o zi aparte, spuse la sfârşit. Nu suntem pregătiţi pentru o temă anume. Despre ce doriţi să discutăm?”

Momente de tăcere. Se aşteptaseră să vorbească despre împliniri, familie, evenimente personale. Profesorul păru că le surprinsese intenţiile. Declină subiectul cu tactul său bine cunoscut:

„V-aţi maturizat, dar nu prea mult. V-aţi realizat, fiecare în felul lui. Dar şcoala..., orele de limba română... V-a rămas ceva în memorie?”

Minţile tinerilor se frământară câteva zeci de secunde. Profesorul aştepta, parcă privind peste ei undeva, în trecut. El însuşi se străduia să găsească subiectul cel mai potrivit prin care să-i readucă în copilărie. În sfârşit, o voce se făcu auzită:

„Verbele auxiliare, domnule. Ne-au dat atâta bătaie de cap. Ne-aţi convins, în cele din urmă, că reprezintă partea cea mai umană a gramaticii.”

„Exact, verbele auxiliare...”, îl susţinură câteva voci.

„Verbele auxiliare...”, întări corul clasei.

Profesorul îşi lipi degetul de frunte; un gest pe care i-l recunoscură.

„Şi care sunt verbele auxiliare?” le adresă întrebarea care nu-i surprinse.

„A fi, a avea, a vrea...”, răspunse corul.

„În ordinea asta?”

Vechea capcană... Profesorul revenise la fosta lui teorie: gramatica poate părea abstractă, dacă nu-i surprinzi latura umană. Ceea ce o leagă direct de viaţa reală.”

„A vrea, a fi, a avea”, reveniră tinerii.

„Cam aşa”, acceptă profesorul.

„Asta-i ordinea”, îşi reamintiră foştii elevi.

Dascălul înălţă din umeri. Pe urmă, spuse laconic:

„Teoretic, aşa ar trebui să fie. Însă viaţa schimbă de multe ori ordinea normală. Cred că de cele mai multe ori.”

Clipe de tăcere. Ce insinuează proful? Manu Filip Andrei intervine primul:

„Verbul a fi are prioritate, în opinia mea. Eu, de pildă, am reuşit în viaţă fiindcă m-am aflat totdeauna la locul potrivit. A fi acolo unde-ţi surâde şansa este hotărâtor pentru un tânăr.”

„Ţi-ai dorit acest lucru?” întrebă profesorul.

Tânărul surâse:

„Nu, la început. Şansa m-a luat oarecum prin surprindere. Nu m-am gândit să lucrez într-o universitate. Eram mulţumit cu postul meu de profesoraş într-o şcoală din Bucureşti. S-a ivit concursul la Universitate şi am zis să încerc. Un prieten mi-a deschis ochii. Tot el s-a oferit să mă ajute printr-o relaţie a lui. A pus o vorbă acolo unde trebuie. Şi am reuşit...”

„Nu totdeauna verbul a fi are nevoie de şanse”, încercă să-i replice profesorul, dar renunţă la detalii.

„Sunt de aceeaşi părere, domnule profesor, interveni în discuţie Strugurel Mircea. Nu trebuie să aştepţi şansa ca să-ţi hotărăşti opţiunea în viaţă. E suficient să-ţi doreşti un lucru şi să vrei să-l obţii chiar cu sacrificii. De aceea, cred că pentru a fi trebuie, mai întâi, să vrei cu adevărat. De la a vrea trebuie pornit.”

Foştii colegi se ciondăniră o vreme, asociindu-se când cu unul, când cu celălalt dintre cei doi, care-şi exprimaseră opţiunea. Taciturnul, de obicei, Baniţă C. Vasile profită de un moment de suspans şi interveni ironic:

„E oare important care dintre cele două verbe au prioritate? În opinia mea, efectul contează. Finalitatea opţiunii tale. A avea este scopul fiecărui individ, indiferent de pasiuni, idealuri, cum ni se spunea în şcoală. Nu trăim din visuri care, până la urmă, se pot dovedi utopice. Tot ce aduce avantaje materiale, o existenţă prosperă, este important. Iar prosperitatea nu este determinată nici de a vrea, şi nici de a fi. Se rezumă de când e lumea la a avea.

„Pică pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă !” sintetiză o voce feminină.

Baniţă C. Vasile întoarse capul. O recunoscu pe Luana, fosta lui pasiune pasageră din gimnaziu.

„Ce vrei să spui?” o întrebă, surprins neplăcut.

„Păi, domnule, gândeşte-te puţin. Cum poţi să ai ceva fără să doreşte să-l ai? Cine îţi oferă ceva, fără ca tu să-i sugerezi că ţi-ai dori acest lucru? Crede-mă, între a avea şi a vrea există o corelaţie...”

„Între toate aceste trei verbe există o corelaţie, interveni profesorul. Influenţa lor în definirea personalităţii unui individ matur poate fi diferită, dar, în proporţii mai mari sau mai mici, există...”

Deja, cei trei tineri recunoscuţi ca lideri în copilăria de care-i despărţea astăzi ani mulţi, deveniseră, fără intenţie, formatori de opinie; un rol neasumat, dar cu efecte imediate, surprinzătoare. Profesorul se ridică şi le ceru să-l urmeze la masa festivă, organizată în sale de sport, cu fonduri de la primărie, şi grupul se porni imediat într-acolo. Aici, deşi Baniţă C. Vasile, Manu Filip Andrei şi Strugurel Mircea intenţionau să se aşeze la aceeaşi masă, foştii colegi de clasă îi separară. Susţinătorii priorităţii fiecăruia dintre cele trei verbe auxiliare se văzură nevoiţi să renunţe la polemică.

La masa cadrelor didactice, profesorul de limba română, încadrat de director şi profesoara de geografie, îşi urmărea cu atenţie foştii elevi.

„Nici n-ai spune c-au fost cândva copiii noştri, susţinuă nostalgic profa. Au venit toţi?”

„Toţi”, răspunse fostul diriginte al clasei.

„I-ai recunoscut imediat?”

„Aşa am crezut, i se răspunse. Acum, privindu-i în această sală, cred că m-am înşelat.”

„Hai, nu te copilării, îl apostrofă colega. Într-un fel, te înţeleg. Ai nostalgia puştilor de altădată.”

Aprecierea ei n-avea nicio noimă pentru fostul diriginte. Ce ştia ea despre verbele auxiliare, nu de statutul lor gramatical, ci de felul cum semnificaţia lor socială le-a influenţat viaţa. Iată-i: cei mai mulţi se îngrămădiseră la masa lui Baniţă C. Vasile, pentru care verbul a avea era determinant în viaţa privată. Se apreciau şi-i apreciau şi pe alţii după potenţa materială. La masa vecină, Strugurel Mircea era înconjurat de numai cinci-şase foşti colegi, care-i împărtăşiseră opinia. Important pentru ei, reuşita în viaţă depindea de voinţă, de a vrea cu adevărat ceva, reuşita împlinindu-se indiferent de eforturi şi pasagere deziluzii. În sfârşit, Manu Filip Andrei rămase o vreme izolat. I se alătură într-un târziu colega nostalgică după o familie pe care o ratase, după o carieră ministerială, la care nu avusese acces, după alte împliniri transformate repede în deziluzii.

„Spune-mi şi mie cum ai reuşit, Andrei? citi tânărul pe figura ei întrebarea. Despre tine se scrie în presă, de două sau de trei ori te-am văzut la televizor. Se spune că ţii prelegeri chiar la universităţi europene.”

Fostul coleg o privi sceptic:

„Nu există o reţetă, Cristina, crede-mă. Ca să fi ceva în viaţă, trebuie să vrei, să munceşti şi, cu timpul, vei avea ce ţi-ai dorit. Eu cred că verbele vrea, a fi şi a avea nu pot fi înţelese separat.”

Aşa îşi imagina fostul diriginte dialogul dintre cei doi. Păcat însă că numai fostul căpitan al echipei de fotbal al şcolii gimnaziale îi intuise crezul. Păcat că el însuşi nu fusese prea explicit, când le vorbise despre valoarea umană a verbelor auxiliare.

© 2007 Revista Ramuri