Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Delicata muzică a sufletelor

        de Viorica Gligor

Suspine tandre, cel de-al doilea roman al scriitoarei nipone Yôko Ogawa, publicat de Editura Humanitas, în 2018, în colecţia „Raftul Denisei”, după Profesorul şi menajera (2015), evocă o poveste de dragoste de o frumuseţe stranie şi graţioasă, în care sufletele unor fiinţe rănite dialoghează, se confruntă şi se armonizează.

Naraţiunea subiectivă dezvăluie drama identitară a protagonistei, o femeie trecută de prima tinereţe, care hotărăşte să-şi părăsească soţul adulterin şi să evadeze din prizonieratul unei căsnicii nefericite. Pasionată de caligrafie, Ruriko se ascunde în cabana construită de părinţii ei şi se dedică transcrierii minuţioase a autobiografiei unei nonagenare engleze.Aici, în spaţiul montan rupt de lume şi de curgerea timpului, îi întâlneşte pe Nitta, constructorul de clavecine, şi pe Kaoru, asistenta acestuia. Fiecare dintre personaje îşi trăieşte, în tăcere, propria suferinţă şi îşi caută vindecarea în refugiul liniştitor al pădurii şi al muzicii. Între ele se înfiripă o relaţie de o tandreţe înduioşătoare.

Pe măsură ce se apropie de cei doi, Ruriko empatizează cu durerea frumoasei tinere, traumatizate de asasinarea logodnicului şi cu cea a bărbatului care a renunţat la cariera de muzician, deoarece şi-a pierdut harul de a cânta la pian în faţa publicului. Maestrul şi ucenica, tot ascultând vibraţia coardelor instrumentale, au ajuns să simt㠄rezonanţa sufletului celuilalt” şi să-i asculte şoaptele lăuntrice. Protagonista, frisonată de gelozie, descoperă că legătura profundă dintre ei nu are nevoie nici de cuvinte, nici de gesturi. Deşi se îndrăgosteşte de Nitta şi învolburările ei sentimentale sunt alimentate de nevoia ardentă de a fi iubită, Ruriko nu îşi pierde luciditatea. Îşi ţine în frâu emoţiile şi dorinţele, în ciuda freneziei erotice. Cu atât mai mult cu cât, intuind comuniunea dintre Kaoru şi bărbatul iubit, înţelege cât de puternică este citadela afectivă pe care aceştia au construit-o împreună: „Într-un loc în care eu nu aveam acces, într-un fel numai al lor, ei se iubeau. Şi nici măcar nu încercau să ascundă asta. Kaoru ascultase sunetele împreună cu el. Şlefuise cu el. Cântase pentru mine la clavecinul pe care-l construiseră împreună. Cu cât sunetul lui era mai frumos, cu atât rezona mai neîndurător”.

În timp ce îl ascultă pe Nitta cântând la clavecin Suspine tandre, piesa lui Jean-Philippe Rameau, pentru admirabila asistentă, vraja visului ei sentimental se destramă. Sperase, cu toată fiinţa, că bărbatul îi va dărui ei această bucurie. Privindu-i pe cei doi, Ruriko trăieşte sfâşierea neîmplinirii, şi de astă dată. În oglinda paralelă a celeilalte poveşti se răsfrânge chipul spiritualizat al dragostei, purificat de senzualitate. Miracolul muzicii vindecă răni, transfigurează şi îngemănează iremediabil sufletele: „Din degetele ce loveau claviatura, din trupul lui se degaja un aer pe care mie nu mi-l arătase niciodată. Era altul decât cel care lucra în atelier, decât cel din pat. [...] Nu-i puteam vedea profilul lui Kaoru, căci era ascuns în umbră, dar din expresia mâinii ei întinse pe spătar îmi dădeam seama că e fericită. Impresia pe care ei doi mi-o dădeau era a unei îmbrăţişări. Erau cufundaţi într-o fericire profundă, foarte departe de locul în care se uniseră trupul meu şi al lui. Ei nu aveau nevoie de plăcerea carnală. Am înţeles acest crud adevăr într-o clipă. M-am simţit îngrozitor de tristă că nimerisem într-un act ce era doar al lor”. Protagonista îşi analizeazăprezentul şi trecutul erotic şi, treptat, în singurătate, se eliberează de tristeţi, iluzii şi temeri. Se cuibăreşte în vizuina unui prezent îmbogăţit de prietenia îndrăgostită pentru Nitta şi Kaoru, de pasiunea pentru caligrafie, de muzica clavecinului, a vântului şi a păsărilor, de cromatica şi parfumurile vegetale: „Clavecinul era acolo, în faţa noastră, şi putea produce melodii încântătoare la infinit. Trestiile se unduiau în vânt, morile se învârteau uşor, menuetul era colorat de mici fantezii, iar rondoul avea accente nostalgice. Muzica sunetelor îmi intra în cele mai ascunse colţuri ale inimii. Îmi umplea încet micile întunecimi la care nu ajungeau nici cuvintele, nici lumina. Şi nu pleca nicăieri. Rămânea acolo pentru totdeauna”.

Ruriko practică, mai mult sau mai puţin conştient, terapia prin muzică şi prin poezia mirabilă a trăirii.Astfel, se vindecă de frustrări şi de nefericire. Se hotărăşte să divorţeze, pune în vânzare cabana, se întoarce la Tokyo, se angajează într-un proiect profesional provocator şi viaţa ei se deschide spre speranţă. Şi spre viitor. Fragilitatea aparentă a fiinţei feminine ascunde o forţă interioară autentică, care o ajută să-şi regăsească identitatea pierdută.

Originalitatea romanului lui Yôko Ogawa este susţinută de tensiunea şi delicateţea relaţiilor interumane, de profunzimea şi subtilitatea introspecţiilor, de lirismul senzaţiilor, al emoţiilor şi al descrierilor. Rafinamentul artei portretistice aminteşte de stilul simplu, „fără înflorituri” şi „ornamentaţie de prisos”, al caligrafiei lui Ruriko.

 

© 2007 Revista Ramuri