Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„Ar fi frumos să-nvățăm la școală să ne împrietenim cu cuvintele”

        de Ana Barton

Interviu realizat de Simona Preda

 

– Spui c㠄scrisul e o necesitate pasionantă, e dragoste”. Când ai început să scrii?

– Când eram mică, înainte de vârsta de şapte ani. Scriam, cu litere mari, de tipar, nişte prostioare pe care le credeam poezii. Ca majoritatea copiilor, de altfel. Am continuat cu ele, până pe la vreo cincisprezece ani, când am înţeles că nu e mare lucru de capul lor şi-am renunţat. Aveam aproape treizeci şi şapte de ani când am reînceput să scriu, dar proză. Între timp, îmi intrase în cap că poezia e sacră, şi este, aşa că nu m-am simţit vrednică de ea. De fapt, aşa a venit scriitura, în proză. Poveste. I-am respectat venirea.

– Ce ai simţit când ai terminat Nemuritorii de rând (Editura Herg Benet, 2018)? Ce a adus nou acest roman în viaţa ta?

– Mutatis mutandis, un fel de chenoză. O aproape golire. Timp de o săptămână, nu m-am putut ridica din pat. Ameţeam. Apoi, uşor-uşor, am început să mă întremez. Iubesc această carte şi o consider cea mai consistentă carte a mea. Ce cuvânt, consistentă. Foarte prost, în context. Să zicem că e o carte organică. A adus o înţelegere nouă asupra unor lucruri. Imediat după lansarea ei, prin ianuarie, am început să mă simt constant rău, aşa că am fost obligată să dau faţă cu situaţia: era iminentă o intervenţie chirurgicală care mi-a fost prezentată onest de către echipa medicală drept una complexă şi complicată. Aşa c-am început analizele şi investigaţiile, iar la 1 aprilie, anul ăsta, m-am operat. A urmat refacerea, care, fireşte, a necesitat timp. Toate astea au însemnat că eu n-am putut merge cu noua mea carte prin ţară, s-o lansez, s-o port printre oameni, iar ea e cea mai puţin citită carte a mea. Exact, cea pe care o simt ca fiind cea mai bună. Nu e chiar uşor, mai ales când eşti în suferinţă fizică şi sufletească, în consecinţa celei trupeşti, să primeşti şi acest înţeles. Dacă n-o ţii de mână şi n-o plimbi, oamenii n-o văd.

– De unde îţi iei poveştile? Ce te inspiră? Vin ele către tine, cum se întâmplă?

– Din veghe şi din vise, din aer şi din apă, din pământ, din foc, din carne şi oase, din lemn, din piatră, din vântoase. Nici nu ştiu de unde nu le iau. E un personaj în Nemuritorii de rând, Vara, care zice la un moment dat aşa: „Inspiraţia umblă prin lume de capul ei. E liberă de toţi şi de tot, e nomadă şi nu se teme de nimeni şi de nimic. Vine, bate la uşă, îi deschizi, bine, nu-i deschizi, iarăşi bine, adică pleacă la altcineva. La un om care e acasă când bate ea. Probabil nebunia asta cu preotul din Vechiul Testament ajunsese la ea pentru că fusese în calea unei inspiraţii refuzate pe undeva, poate de un dramaturg, poate de vreun scenarist. Iar inspiraţia nu intră cu forţa în casa, în mintea şi-n inima nimănui, n-o vrei, se duce. Am mai zis asta, gândi şi-şi zâmbi cu îngăduinţă. Iar acum se-mpiedicase de Vara, altfel nu-şi putea explica viziunea aia cinematografică apărută în capul ei de muziciană. Îşi închipuia că există undeva, în galaxie, un cuib cu inspiraţii care stau încolăcite ca şerpii. Şi, când se satură de trai între ele, le-apucă de ducă pe la artişti de toate felurile. Şi poate de-aia citeşti într-o carte ce-ai văzut într-un tablou, sigur, cu amprenta autorului, dar e clar că-i acelaşi lucru, iar ăia nu doar că nu se cunosc, habar nu are unul de existenţa celuilalt. Sau poate că aceeaşi inspiraţie îl loveşte şi pe cititorul-vizitator şi aşa se face că desface acelaşi miez în două opere distincte. Poate nu toţi cititorii-vizitatori citesc-văd acelaşi lucru, normal că nu. Deci, inspiraţia e o chestiune de cale. Eşti în calea ei sau nu eşti.”

– Dar personajele? Cum i-ai creat pe Urim şi Tumim?

– Am fost mereu fascinată de ei. Ba au fost consideraţi Adevărul şi Descoperirea (Adevărului), ba două pietre bune de tras la sorţi. A depins de timpuri, de şcolile de gândire, de curentele spirituale. Urim şi Tumim au venit la mine deodată, într-o coadă de vis, spre trezire. De fapt, însăşi venirea lor m-a sculat din somn, mi s-a părut revelatoare. Erau nişte entităţi eminamente spirituale, însă puse pe şotii. Bine, le-am zis, voi aţi venit, aşadar voi aţi vrut asta, aşa c-o s-ajungeţi personaje. Nu sunt îngeri, aici seamănă niţel cu oamenii, că nu-s nici buni, nici răi, sunt nişte martori şi însoţitori ai celor care se iubesc de-adevăratelea, or, treaba asta cu de-adevăratelea e foarte rară, iar oamenii nici nu prea ştiu când chiar se-ntâmplă. Adică arareori îşi dau seama pe loc. De cele mai multe ori, li se revelează când sunt spre finalul vieţilor sau poate niciodată. Adică dragii de Urim şi Tumim, pe care unii şi alţii i-au făcut când concepte, când pietre, au ajuns nişte râzători de meserie din cauza mea, însă cei mai fideli însoţitori şi veşnic nejudecători.

– E rostul scriitorului să se implice (şi) în problemele sociale? E treaba lui să fie şi în treburile cetăţii? Te întreb pentru că eşti un om empatic, vorbeşti şi scrii des despre „păsare”, te dedici multor cazuri sociale...

– Păsarea a venit la mine când am tăiat negaţia. În româneşte, substantivul ăsta umblă numai în forma nepăsare. Păi, stai un pic, că te-ajustez. Scriitorul nu este obligat să se implice în treburile cetăţii, el poate să stea liniştit şi doar să scrie. Valoarea operei niciunui scriitor nu are nicio legătură cu implicarea lui socială. Cum nu are nici cu caracterul omului şi nici cu unele tulburări emoţionale pe care artistul le poate avea. Aşa că dacă el stă şi creează valoare este minunat, însăşi această valoare mişcă societatea. Adică se implică doar prin impactul operei sale asupra societăţii. Dacă însă el vrea să fie activ în treburile cetăţii, iară este foarte bine, fiindcă artistul, scriitorul în acest caz, este şi cetăţean şi are dreptul să fie activ, chiar dacă nu şi obligaţia, aşa cum obligaţia n-o are nimeni altcineva. Eu am învăţat civismul, da, da, civismul se învaţă, nu aşa uşor pentru generaţia mea, căreia nu i s-a predat la şcoală, ci, dimpotrivă, i-au fost tăiate toate formele de iniţiativă civică pentru că a fost copil în comunism. Am fost la un marş pentru eliberarea lui Ilie Ilaşcu pe când aveam douăzeci de ani, parcă neîmpliniţi. Era închis şi ţinut într-o cuşcă. M-a mişcat mult acel moment în care am străbătut o parte din Bucureşti pe jos, împreună cu alţi oameni, pentru o cauză care nu era a mea, pentru un drept, pentru un principiu. Dar, ce să vezi?, timpul a trecut, m-am luat cu viaţa şi a durat multişor până am înţeles din nou că nu e suficient să fiu de acord cu protestatarii, adică să fiu de acord în casa mea, în mintea şi-n inima mea, ci normal este să mă alătur lor, în stradă. N-a fost uşor, la primele proteste, am simţit că mă sufoc de câteva ori, eram demofobă, nu mă urcam în tramvai sau troleu dacă era înghesuială, fiindcă mi se făcea rău. Asta pentru că, atunci când aveam doisprezece ani, am fost dată jos de mulţime la o coadă la pâine, nu cred c-ai apucat tu pâinea pe cartelă şi mă bucur pentru tine, şi am fost călcată în picioare. M-a ajutat mult că eram înaltă şi solidă, nu mi-au rupt nimic, dar de atunci n-am suportat să mai fiu în mulţimi. Ei, protestele m-au vindecat de demofobie, dacă îţi poţi închipui. Însă implicarea nu înseamnă doar proteste, cum nu înseamnă doar votez şi gata. Merg în şcoli de şase ani, vorbesc cu copiii, cu tinerii, cu profesorii, nu mă duc să predau, demersul meu nu e unul clasic, pedagogic, sunt nişte întâlniri informale care au ca scop experimentarea dialogului, a interogaţiei, a dubitaţiei, zi-i cultura dialogului, dacă vrei, redescoperirea scrisului de mână şi a multiplelor lui binefaceri, copiii asociază scrisul de mână obligativităţii temelor, gustarea poveştii spuse şi citite, imersarea în poem, vorbim despre teatru, film, dans, muzică, pictură, despre emoţii, despre ce cred ei, ce vor, ce nu vor, ce le place, ce nu le place, ce-i supără, ce-i doare, despre mici tehnici prin care ne deblocăm la examene şi începem să formulăm răspunsurile, întâi în minte, apoi scriem pe ciornă şi de-acolo ne luăm curajul de-a trece pe foaia de examen. Merg şi la Spitalul de Psihiatrie Eftimie Diamandescu – Bălăceanca, povestesc cu pacienţii, citim, scriem, admirăm împreună creaţiile lor plastice, mâncăm gogoşi şi bem limonadă.

– Vorbeşti adesea şi condamni „limba de lemn” – ce reprezintă ea, unde o regăsim?

– Vorbesc despre ea, dar nu o condamn, mă doare. O găsim, din păcate, peste tot. De la acel „am luat la cunoştinţ㔠sub care semnăm toţi, fără să ne întrebăm ce e cu formularea aia bizară, până la corporateză, noua limbă de lemn, cool, nu?, e una dintre componentele vieţii noastre de zi cu zi care ne împinge la… inacţiune. Discursul aproape eliptic de verbe de mişcare sau înţesat de verbe la moduri nepersonale, excesul de substantivare determină amânările, procrastinare e un cuvânt la modă, lasă-mă să te lasurile, nu e treaba mea, e casa lor, e familia lor, nu mă bag, ce dacă strigă după ajutor? Sigur că sursa acestei latenţe societale nu e doar limba de lemn, dar, având în vedere determinarea reciprocă a limbajului asupra psihicului, este una importantă, deşi, culmea, subtilă. Felul în care gândeşti şi vorbeşti îţi condiţionează destul de serios faptele. Ar fi frumos să-nvăţăm la şcoală să ne împrietenim cu cuvintele, să ne-ntrebăm care sunt sursele anumitor expresii, cum s-au mişcat prin istorie. Ce frumos ar fi dacă am elibera cuvintele de cuştile lor de lemn, dacă le-am experimenta: să vezi cuvântul, să-l miroşi, să-l guşti, să-l mesteci, să-i simţi aromele şi textura. Nu ne-am mai îndura să aruncăm cu ele aşa cum o facem acum.

– Eşti o scriitoare iubită, citită, mereu în mijlocul publicului. Are nevoie cititorul să îl cunoască pe cel care scrie?

– Nu cred că are nevoie, cred că are curiozitate, plăcere, poate chiar bucurie. Eu le-am avut pe toate când i-am cunoscut, adolescentă fiind, cincisprezece ani, pe Marin Sorescu, Mircea Nedelciu şi Fănuş Neagu. Au venit la noi, la liceu. S-au uitat peste ce scriam noi. Am avut nişte emoţii destructurante, tremuram ca frunza. Pentru mine, impactul a fost uriaş, ţin suflet şi minte momentul de, iată, treizeci şi unu de ani. Uneori, mi se-ntâmplă să simt şi să văd emoţia oamenilor, iar atunci primul lucru care se activează e o rană a mea foarte veche: dar cine sunt eu, ca să se emoţioneze oamenii când mă-ntâlnesc? Nu merit, ei proiectează asupra mea, nu au motive, ce-am făcut eu special? Relativ de curând, am înţeles că e generozitatea lor, că e frumuseţea lor, e dreptul lor să se emoţioneze în faţa unui om obişnuit care face lucruri obişnuite, e dreptul lor. Cum e şi al meu, şi eu mă emoţionez, iar în momentele astea ajungem să ne-mpărtăşim unii din alţii.

© 2007 Revista Ramuri