Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Marele Îmblânzitor sau taina existenței povestită prin mituri

        de Mihai Vladimirescu

Marele Îmblânzitor

• Regia, scenografia: Dimitris Papaioannou

• Distribuţia: Pavlina Andriopoulou, Costas Chrysafidis, Ektor Liatsos, Ioannis Michos, Evangelia Randou, Kalliopi Simou, Drossos Skotis, Christos Strinopoulos, Yorgos Tsiantoulas, Alex Vangelis

• Decor în colaborare cu Tina Tzoka

• Colaborator artistic pentru costume: Aggelos Mendis

• Director tehnic: Manolis Vitsaxakis

• Muzica: Johann Strauss II, An der schönen blauen Donau, Op. 314

• Adaptare sunet: Stephanos Droussiotis

• Colaborator artistic pentru sunet: Giorgos Poulios

• Lumini în colaborare cu Evina Vassilakopoulou

• Producător executiv creaţie şi asistent regie: Tina Papanikolaou

• Costume: Maria Ilia

• Producţie: Onassis Cultural Centre (Atena)

• Co-producţie: CULTURESCAPES Greece 2017 (Elveţia), Dansens Hus Sweden (Suedia) EdM Productions, Festival d’Avignon (Franţa), Fondazione Campania dei Festival – Napoli Teatro Festival Italia (Italia), Les Théâtres de la Ville de Luxembourg (Luxembourg), National Performing Arts Center - National Theater & Concert Hall | NPAC-NTCH (Taiwan), Seoul Performing Arts Festival | SPAF (Coreea), Théâtre de la Ville – Paris / La Villette – Paris (Franţa)

• Durata: 100 min.

 

 

Mă număr printre norocoşii care au putut vedea de curând Marele Îmblânzitor în regia coregrafului grec Dimitris Papaioannou, devenit foarte cunoscut la nivel internaţional prin conceperea ceremoniilor de deschidere şi de închidere a Olimpiadei de la Atena (2004) şi a ceremoniei de deschidere a primelor jocuri europene de la Baku (2015).

Marele Îmblânzitor este un spectacol mut în care actorii nu rostesc propriu-zis niciun cuvânt, ci doar strigă prin mişcări… Totul este sufocant de frumos, cu toate că nu ni spune nici unde suntem şi nici în ce secvenţă temporală, lăsându-ni-se libertatea de a ne imagina totul. Spectacolul este construit pe acoperiri şi pe descoperiri, asemenea Cabalei vestitului rabin Isaac Luria din secolul al XVI-lea. Dimitris Papaioannou vrea să ne vorbească despre „rădăcinile noastre”, aşa că pur şi simplu le scoate din pământ, panourile podelei deschizându-se şi închizându-se permanent pentru a oferi actorilor pământul în care sapă, apa în care se scăldă, peştera în care se ascund. Părţile componente ale scenei sunt încontinuu rupte, răsturnate şi târâte, mutate dintr-un loc într-altul. Scena este dominată permanent de o pantă neregulată, o suprafaţă de panouri subţiri şi detaşabile, practic un deal de culoare gri închis, care te poate duce cu gândul la un cimitir sau chiar la tărâmul unei planete pustii. Trupurile actorilor se frâng şi se recompun pentru a avea acces la trapele deschise către lumea subterană. Platforma sinuoasă din panouri pare a imita topografia suprafeţei pământului, dar pe măsură ce chipuri şi membre apar şi dispar în pământ, se dovedeşte a fi un teritoriu imaginar. Opacitatea podelei ascunde intrările şi ieşirile, permiţând dansatorilor să pară înghiţiţi de scenă, după ce se rostogolesc mult, după ce se plimbă în mâini. Cea mai mare parte a spectacolului este însoţită de acorduri modificate din valsul Dunărea albastră al lui Strauss, dând culoare fluxului de teme încrucişate şi de personaje recurente. Revenind necontenit asemenea unei ancore hipnotice, valsul Dunării Albastre te duce spre meleaguri suprarealiste.

Imaginile şi metaforele se succed cu o rapiditate uluitoare. Repetări înnebunitor de banele acţiuni mundane. Viaţa este un ciclu perpetuu condus în mare parte de forţele primare, deşi nu îi înţelegem întotdeauna semnificaţia. Vom vedea pantofi cu rădăcini, creaturi groteşti destinate dezintegrării, titani şi divinităţi primordiale. Sute de săgeţi străpung cerul pentru a deveni spice de grâu culese cu atenţie. Un om încearcă să se echilibreze pe un glob de lume gonflabil şi, mai târziu, asistăm chiar la o procesiune funerară pentru acel glob. Papaioannou este un magician în capacitatea sa de a direcţiona privirea noastră. Un cosmonaut traversează platoul şi îl ţine tandru pe Hristos în braţe. Pe ritmul faimosului vals vienez, încetinit şi întins la maximum, Dimitris Papaioannou taie corpurile în mai multe bucăţi. Una dintre cele mai impresionante imagini ale spectacolului rămâne cea a trupului alcătuit din trei dansatori care traversează scena mişcându-se asemenea unui animal mitologic. Fiecare tablou oferă ceva care ne ajută să ne proiectăm anxietăţile, dezvăluind o lume dură în care nevoia noastră de consolare este aproape imposibil de satisfăcut. Încă de la început există o pregustare a ceea ce urmează, întrucât publicul este întâmpinat de un dansator care stă în centrul atenţiei în linişte, stabilind tonul pentru tema vagă a mortalităţii care traversează întregul spectacol. Artă şi mitologie, viaţă şi moarte, bărbaţi şi femei, sexualitate şi spiritualitate în căutare de sens într-o dramaturgie vizuală magistrală, în care cei zece dansatori ai lui Papaioannou par a interpreta o partitură muzicală.

Marele Îmblânzitor este o sărbătoare a frumuseţii fizice umane, a rezistenţei în faţa greutăţilor, dar şi a continuităţii, o sărbătoare în care cei zece dansatori demonstrează o remarcabilă virtuozitate a mişcării, nelăsându-ne să respirăm. Niciun timp mort. Contrastul dintre ţesătura neagră a costumelor interpreţilor şi pielea goală albă este o cheie a esteticii spectacolului. Multe dintre imaginile prezentate sunt fracturate, forţând publicul să lucreze în asocierea înţelegerii, la care, inevitabil, nu se ajunge niciodată. Un bărbat aproape dezbrăcat pe o masă, înconjurat de oameni în negru care poartă gulere albe cu pliseuri, devine Lecţia de anatomie a doctorului Tulp a lui Rembrandt dusă spre noi culmi atunci când purtătorii de gulere scot intestinele celui disecat, întind masa şi încep să le mănânce. Sfidând orice clasificare şi traversând mai multe discipline ale artei, Papaioannou vine cu o abordare paralizantă a lecţiei de anatomie a lui Rembrandt.

Aproape totul se conturează în jurul ideii că viaţa umană poate fi văzută ca o călătorie a descoperirii, o explorare pentru comoara ascunsă, o săpătură arheologică interioară pentru sens, aluzie delicată la povestirea din înţelepciunea hasidică referitoare la rabinul Isaac din Cracovia. Explorare fantastică a timpului, a sensului vieţii, a naşterii şi a morţii, Marele Îmblânzitor este totodată o invitaţie la reverie, care îşi lasă publicul să-şi creeze propriile asociaţii epistemologice, ceea ce îi sporeşte şi mai mult misterul. Dimitris Papaioannou are atât capacitatea de a crea fresce în mişcare, cât şi măiestria de a transmite emoţie prin interpretarea într-o cheie unică a surselor literare, mitologice şi artistice. Spectacolul conţine numeroase aluzii la filme, tablouri şi statui, un fir comun fiind recrearea corpurilor cu mai mulţi interpreţi în acelaşi timp. Corpurile se destramă şi se pun din nou laolaltă.

Una dintre secvenţele cele mai tulburătoare are loc chiar la începutul spectacolului: un bărbat îşi scoate hainele şi se întinde gol în centrul scenei, iar un alt bărbat îl acoperă cu o pânză albă; un al treilea bărbat manevrează una dintre bucăţile de placaj ale scenei astfel încât rafala de aer creată suflă pur şi simplu pânza de pe corpul bărbatului dezbrăcat. Secvenţa se repetă de nenumărate ori pentru a recompune în alt fel celebra pictură a lui Mantegna înfăţişându-l pe Hristos mort. Putem vedea în această secvenţă şi anunţarea temei principale a spectacolului: viaţa este un proces continuu de acoperire şi descoperire. Acoperământul timpului este străveziu, diafan, iar trecutul parcă stă neliniştit în picioare, aşteptând să fie redescoperit. Moartea, atât de prezentă, este întotdeauna topită într-o nouă suflare.

Papaioannou suspendă timpul şi logica, jucându-se cu picturi iconice din arta europeană. Referinţe la mitologia clasică sunt redate prin imagini ale unor pictori celebri cum ar fi Caravaggio, Velasquez, Rembrandt, Goya, Mantegna, Da Vinci sau prin aluzii vizuale la zeităţile greceşti Atlas, Demetra, Narcis, Venus, precum şi la făpturile hermafrodite descrise de Aristofan în Simpozionul lui Platon. Incredibila forţă a lucrării depăşeşte cu uşurinţă întrebările lăsate fără răspuns, iar transmiterea emoţiilor rămâne neafectată. Există mai multe referinţe la sculpturi celebre, inclusiv la Naşterea lui Venus a lui Sandro Botticelli sau la David al lui Michelangelo. Complexitatea dramatică şi estetica povestirii conduc spectatorii într-o călătorie misterioasă, Papaioannou reuşind să condenseze în mai puţin de două ore un vârtej fulminant de aluzii artistice, nelipsind tematica biblică.

Spectacolul sfârşeşte într-o cheie puternic melancolică: un bărbat stă ghemuit peste o carte deschisă asemenea Fericitului Ieronim al lui Caravaggio; pe carte se află un craniu, iar alături o portocală şi coaja ei. Bărbatul suflă o bucată de folie aurie uşoară, încercând să o ţină în aer – ca şi cum ar arăta vulnerabilitatea şi deşertăciunea vieţii. Cred că asta vrea să ne spună Papaioannou în Marele Îmblănzitor: să săpăm, să căutăm, să scoatem la lumină prin îmbrăţişări lente, tandre, dar ferme, sensul şi originea lumii.

© 2007 Revista Ramuri