A discerne în materie de literatură înseamnă a te angaja într-o aventură cu nimic mai prejos decât uimitoarele peripeţii ale lui Robinson Crusoe.

Arta supravieţuirii critice presupune confruntarea permanentă cu invazia necunoscutului şi verificarea propriului echipament teoretico – operaţional în exerciţiul unei prelungite anamneze care, chiar dacă nu îşi propune refacerea întregii istorii a genului (în ipoteza eşuării pe o virtuală insulă nelocuită), reprezintă singura şansă a salvării. Redempţiunea, se ştie, este posibilă prin scris (chiar şi eroul lui Defoe ţine un jurnal), prin instituirea unei lumi paralele având un înalt grad de reprezentativitate.

Acceptând jocul opţiunilor propus de revista Ramuri, cu toată mefienţa faţă de succesul eclatant, din mulţimea cărţilor importante de azi aleg, pentru a mă însoţi în clipele de singurătate, romanul Florinei Ilis, Cruciada copiilor.

Pentru că autoarea configurează imaginea României postdecembriste, relegate în „Evul Media”, timp în care scara valorilor s-a prăbuşit, reperele autentice fiind înlocuite de fantoşele micului şi marelui ecran ori ale paginii de ziar.

Pentru că romanul, purtând un titlu ce aminteşte de piesa lui Blaga, dar şi de faptul istoric datat în anul de graţie 1212, rescrie, în termenii actualităţii immediate, mitul eschatologic al Inocenţilor.

Pentru că stimulează recursul la sugestii, analogii şi referinţe mergând de la pilda fiului rătăcitor până la Împăratul muştelor, faimoasa carte a lui W.Golding.

Pentru că, în transparenţa ficţională, detectăm absurdul şi aberaţiile unui sistem birocratic şi corupt. Cruciada copiilor este o scriere despre timpul în care trăim, despre lucruri pe care le cunoaştem într-atât de bine încât ele devin imprevizibile.

Şi pentru că, reabilitând ideea de romancier, Florina Ilis este şi custodele Fondului Adrian Marino.