Volumul Jane Austen. Glose, înţelesuri, interpretări reuneşte diferite eseuri în care regăsim anumite metode de analiză pentru înţelegerea textului celebrei prozatoare britanice. În prefaţa cărţii, Mihaela Mudure subliniază linia generală a demersurilor, amintind faptul că eseiştii nu au oferit un studiu de persoană, ci o radiografie a receptării operei prozatoarei. Acest volum colectiv, suficient de unitar, e o lucrare necesară care prezintă şi un parti pris subtil. Dincolo de perspectivele şi diferitele tendinţe interpretative, observăm că în urma lecturii rămâne următoarea constatare: „Numai o scriitoare de excepţie poate stimula o asemenea benefică versatilitate interpretativă”.

Remarcăm trei tipuri de abordare a tematicilor. Un prim exemplu sunt eseurile care ţin de procesul relecturii. O altă abordare vizează elementele care se referă la corelaţii, în acest sens avem de-a face cu maniera comparativă, întrucât se discută scrierile lui Jane Austen alături de cele ale consacraţilor Shakespeare, George Eliot, Henry David Thoreau, Germaine de Staël. O a treia categorie are în vedere reprezentările cinematografice, Jane Austen pe ecran şi în virtual, iar aici se încadrează eseurile cu privire la ecranizările romanelor. Se pune şi problema situării scriitoarei între cele două tendinţe, de canonicitate şi de popularitate.

O abordare cât se poate de neutră şi explicită o găsim la Dragoş Ivana, care nu îşi reduce articolul la o înşiruire de elemente preponderente ale operei prozatoarei. Autorul pune în discuţie situarea romanului austenian în literatura engleză şi ajunge la ideea că scrierile lui Austen au contribuit la dezvoltarea romanului ca gen literar menit să cultive eticul şi reprezentarea fidelă a experienţei.

S-au urmărit, în general, liniile tematice care au vizat contextualizarea literară şi tipologică a operei lui Jane Austen şi a personajelor sale, creându-se o anume popularitate numită austenmanie. Amelia Precup se concentrează asupra evoluţiei romanului şi tipologiei femeii independente în parodia gotică, Northanger Abbey. Catherine Morland e adusă de autoare într-un mediu prielnic, unde se observă faptul că transcenderea o ajută să devină puternică, miza romanului fiind dialogul care alternează între neverosimil şi plauzibil.

În articolul Jane Austen şi Henry David Thoreau sau despre transcendentalism avant şi aprčs la lettre observăm apropierea prozatoarei de David Thoreau care nu este doar de circumstanţă, ci se datorează „unui impuls transcendentalist”, cum îl numeşte Codrin Liviu Cuţitaru atunci când analizează explicaţia revelatoare. Acest transcendentalism sugerează importanţa integrării în impersonal prin implicaţia naturii. La Jane Austen, peisajul nu reprezintă doar un mediu în care se desfăşoară acţiunea, ci poate fi vorba de o atitudine faţă de peisaj, atitudine care revine în fiecare roman.

Autorii care scriu despre opera lui Jane Austen ajung la concluzia că romanele sale sunt producţii încărcate de autenticitate şi trec dincolo de orice stereotipii. Astfel, noutatea pe care o aduce Jane Austen în viziunea eseiştilor se leagă chiar de analiza introspectivă a personajelor feminine, „a subiectivităţii personale a unei eroine care vorbeşte cu sine”. Se ilustrează în acest sens faptul că tipologiile feminine create sunt ataşate transcendentalismului autoarei.

Prin urmare, observăm în ultimele pagini ale volumului justificarea poziţiei deţinute de prozatoare în canonul literaturii engleze şi oscilarea între canonic şi non-canonic. Se ajunge, într-un final, la concluzia referitoare la reevaluarea poziţiei lui Jane Austen, care prin ecranizarea romanelor sale şi a versiunilor filmice a ajuns un simbol cultural în societatea postmodernă.