Un trotuar. Un cerşetor îmbrăcat în haine ponosite, rupte, închise la culoare (maro sau negre), cu barbă lungă, căruntă, murdară, cu căciulă neagră pe cap şade sprijinindu-se cu spatele de peretele alb al unei clădiri. Întinde mâna la oamenii care trec prin faţa lui.

Trecătorii, Cerşetorul, Fetiţa, apoi Vioristul

Cerşetorul (cu ochii în pământ şi cu mâna întinsă spre trecători): Ajutaţi-mă cu un ban! Mi-e foame! Un ban, vă rog! (pauză scurtă) Ajutaţi-mă! N-am mai mâncat de la ultima lună plină. Vă rog, ajutaţi-mă cu vreun ban! (altă pauză scurtă) Ajutaţi-mă! (începe să plângă) Vă (printre suspine) rog, un ban! (Dintre trecători se apropie o fetiţă şi îi lasă în palma cerşândă o monedă argintie, goală, fără vreo inscripţie, nici pe feţe, nici pe muchie)

Fetiţa: Uitaţi, domnule, o monedă! (şi fuge, ieşind de pe scenă)

Cerşetorul: Mulţumesc! (Până îşi ridică fruntea din pământ, fetiţa a dispărut. Se uită în stânga şi în dreapta nedumerit.) Vă mulţumesc foarte mult! (Priveşte fascinat moneda) Ce străluceşte! Parcă-ar fi făurită din lumină! Şi ce mai lumină! De lună! De lună...

Vioristul (Intră din dreapta. Trece de cerşetor şi se aşază în dreapta lui, la o distanţă de aproape un metru. Este îmbrăcat aproape la fel ca cerşetorul. Are barba lungă şi murdară, capul dezgolit, la subsuoară cară o cutie de lemn.): Bună ziua!

Cerşetorul (privindu-l curios): Bună ziua! Dacă zici dumneata. Aşa o fi!

Vioristul (Deschide cutia. Scoate vioara şi o ţine în mâini. Lasă cutia deschisă lângă el): Aţi strâns ceva astăzi?

Cerşetorul (cu suspiciune): O monedă.

Vioristul: Mai bine decât nimic.

Cerşetorul (curios): Dar ce-i aia din poala dumitale?

Vioristul: O pasăre. Ce să fie?

Cerşetorul: Cum, domne, să fie o pasăre? Ce ai dumitale în mâini e din lemn. Pasărea zboară, are aripi, cioc, pene şi mai şi cântă.

Vioristul: Dacă-ţi spun că-i pasăre, atunci pasăre este!

Cerşetorul: Fugi, domne, de aici că aia nu-i pasăre!

Vioristul (ciupeşte vioara): Na, poftim, cântă?

Cerşetorul: Cântă.

Vioristul: Atunci e pasăre?

Cerşetorul: Da, e pasăre. Dar de zburat, zboară?

Vioristul: Nu zboară. Dar ştie să cânte aşa de frumos. (Începe să cânte. Nu are importanţă ce anume cântă.)

Cerşetorul (după câteva clipe): Asta nu-i pasăre, domne! (Se ridică şi părăseşte scena. Trecătorii se răresc.)

(Vioristul continuă să cânte.)

(După puţin timp, de când a început să cânte la vioară, trecătorii trec din ce în ce mai rar.)

Fiica (Intră alergând din stânga. Aruncă în cutia de lemn o monedă la fel ca aceea din scena trecută. Gâfâind:) Uitaţi, domnule, o monedă! Dar ce sunet frumos, parcă ar cânta o ciocârlie. Ce este?

Vioristul: Muzică. Mulţumesc!

Fiica (mirată): Muzică? Ce este muzica?

Vioristul: Muzica este...

Femeia (Intră alergând din stânga. Ia copila de mână. Îl întrerupe pe viorist): Aici erai? Ce faci aici?

Fiica: Muzică, mamă!

Femeia: Muzică? (Acum îl observă pe viorist) Dumneata cânţi? Şi ce-i asta din mâinile dumitale?

Vioristul: Eu cânt, da. Asta este o vioară.

Femeia (Se apropie de urechea vioristului şi-i şopteşte): Domnule, văd că nu sunteţi ca ceilalţi oameni. Nu ştiu ce-i aia vioară, n-am văzut niciodată una, dar vă sfătuiesc să o băgaţi în cutia asta şi să plecaţi imediat de aici. Că, altminteri, cine ştie ce s-ar întâmpla. Suntem la fel. Credeţi-mă! Ascundeţi-o până nu va fi prea târziu!

Vioristul (se ridică în picioare, cu vioara în mână): Ce vreţi să spuneţi prin „suntem la fel”?

Femeia: Ca dumneata, probabil, ştiu şi eu despre ce a fost înainte.

Vioristul (mirat): Ştiţi? Ce ştiţi mai exact? Vreau să aud tot.

Femeia: Nu putem vorbi aici, ne-ar auzi oamenii şi cine ştie ce s-ar întâmpla. Ascundeţi vioara aia sau cum îi zice!

Vioristul (Pune la loc în cutie vioara. Ia moneda din cutie şi o întinde fetei.): Poftim! Nu am nevoie de bani, nu cerşeam. Încercam doar oamenii.

Fiica (Ia moneda şi o ascunde în buzunarul pantalonului): Ce anume încercaţi?

Vioristul: Să văd cum reacţionează oamenii la muzică.

Femeia: Sunteţi nebun? Asta-i sinucidere curată!

Vioristul: Nu-s nebun, sau cel puţin aşa cred. Dar m-am săturat de viaţa asta animalică pe care o ducem. Nu mai pot!

Femeia: Vorbiţi mai încet! Dumneata ce ştii despre ce a fost? Dacă ştiţi să cântaţi, presupun că ştiţi multe.

Vioristul: Nu ştiu să cânt. Este o poveste lungă cu vioara.

Femeia: Şi cum cântaţi atunci?

Vioristul: Nu cânt.

Femeia: Cum nu cântaţi dacă eu v-am auzit cântând? În fine, să lăsăm pentru mai târziu aceste lucruri, că nu putem vorbi aşa pe stradă, să ne audă oamenii. Nu doriţi mai bine să veniţi la mine să putem vorbi liniştiţi, să împărtăşim din ce ştim despre ce a fost unul altuia? Aş avea multe să vă spun! De când aştept un om ca dumneata!

Vioristul: Ar fi bine. Mă simt atât de singur, printre animalele astea. N-am mai vorbit despre ce a fost înainte, că aproape am uitat ce a fost. Vin!

Femeia: Veniţi la lăsarea serii, când apune soarele! Loviţi de trei ori în uşă ca să vă pot recunoaşte! (Îşi ia fiica de mână. Către copilă:) Hai să mergem! (Ies prin dreapta)

(Vioristul se aşază pe cutia de lemn. Priveşte dezgustat spre oamenii care trec prin faţa lui. Îşi lasă fruntea în pământ.)