Aparent simplă întrebare, totuşi de o anumită „perfidie” metodologică, câtă vreme ea te angajează să produci un fel de top, de care răspunzi, oricum, mai târziu, astfel că nu prea ar fi voie să răspundem în proximitatea lui „ce mi-a plăcut mie”. Privirea critică s-ar cuveni înălţată, după posibilităţi, la acea cotă dezirabilă a impersonalităţii, mereu invocată, de obicei retoric însă, în micile/marile lupte canonizante autohtone.

Aşadar, în căutarea atitudinii impersonalizate, probabil că ar trebui menţionate, mai întâi, cărţile care pot impune sau corecta grile de lectură, fără de care existenţa ficţionarilor ar rămâne la bunul lor plac şi-al barbariei diletantistice în evaluare. Ca îndreptar, ghid şi grijuliu păstor, se impune, detaşat, volumul lui Paul Cornea din 2006, Interpretare şi raţionalitate, care, între noi fie vorba, ar funcţiona şi ca un operator de tip raisonneur în tema propusă de Ramuri. Practic, a stabili ierarhii ţine de stăpânirea unor strategii şi valori care se învaţă, cu timpul, de la teoreticieni literari (care să fie, desigur, şi profesori şi practicieni). Pentru alianţa dintre raţionalitate şi buna-credinţă aş alege o carte de ambiţii mult mai mici – Ştefan Borbély, Opoziţii constructive –, dar semnificativă, după părerea mea, în ordinea stabilizării unui relief prea sentimentaloid-seismic deocamdată în propunerile româneşti pentru posteritate. Pentru fineţea interpretării, nici ea străină de o etică (subiacentă) a lecturii, aş opta pentru Livius Ciocârlie, Pornind de la Valéry, model de cuplaj al ideilor dezinhibate cu o infinită, neverosimilă modestie. La acelaşi capitol, profitând de aspectul reeditării, aş menţiona Calea de acces a lui Lucian Raicu. Tor la secţiunea formatoare de comportamente, mi-au reţinut atenţia Monica Spiridon, cu un op incomod, „Cum poţi să fii român?”. Variaţiuni pe teme identitare, şi Virgil Nemoianu, cu Străin prin Europa, emoţionantă mărturisire a unui erudit despre bucuriile simple. Nu se pot trece cu vederea toate cărţile lui H.-R. Patapievici, iritantul cenzor al elanului ateizant dovedit de omul recent.

M-aş pronunţa, apoi, pentru cîteva cărţi de proză, pentru că sunt mai anevoios de construit decât lirica, şi spun, parcă, mai multe despre consolidarea unei culturi ce are încă mare nevoie de reconstituire, ficţională, în ce priveşte discuţia noastră, a unei epoci tulburi. Un act de exorcism, aproape, se impune. Şi o provocare: cum eviţi, scriind despre distorsiunea comunistă, cu inerţiile ei actuale, tezismul, timbrul unui Cato, autocompătimirea? În general, pentru povara mizei, îngăduită cu graţie profesionistă însă (altfel am confunda gravitatea subiectului cu realizarea artistică), aş înclina spre aceste nume de romancieri: Petru Cimpoeşu, Mihai Zamfir, Gabriela Adameşteanu, Gabriel Chifu, Radu Aldulescu. Christina Domestica şi Vânătorii de suflete, aparţinând primului, e de parcurs, înre altele, ca o ironie cruntă la adresa naţionalismului agrest. Cel de-al doilea, prin Se înnoptează. Se lasă ceaţă, prinde zbuciumul intelectualului care este şi el om, şi încă unul pasional, dar trebuie să fie şi tolerant, în faţa nostalgicilor şi idealiştilor totalitarismului. Gabriela Adameşteanu, cu Întâlnirea, concepută ca arenă cu lupte de gladiatori între dinozauri (ideologici) şi meliorişti (savanţi), reaminteşte, de fapt, realităţile ce au modelat, vrând-nevrând, nişte conştiinţe: singurătatea, frigul, nesiguranţa, foamea. Asimilând experienţei scrisului şi calitatea de martor al ororii, adică similar romancierei, Gabriel Chifu aduce un roman „de mistere”, gândit, însă, cu meşteşug postmodernist, adică o carte intrigatorie, pe care o citeşti fără să faci pauze – Relatare despre moartea mea sau Eseu despre singurătate. Afli aici, indiscriminabil legate, ferocitate şi şăgălnicie, tonuri elansante şi imersiuni în zmârc. În lumea sordidului duhnitor, parcă atât de proaspăt (sic!) în minţile recente oftătoare după oarecare „siguranţă”, se instalează şi Radu Aldulescu, cel în cărui Sonată pentru acordeon găsim ratare, chin şi închidere, tratate aproape imnic. Sub nici o formă nu l-aş omite pe Gheorghe Crăciun, acela care pare să fi plătit cu viaţa atingerea unui prag al subtilităţii autoscopice cam fără egal la noi, prin Pupa russa, şi, mai ales, Trupul ştie mai mult. Fals jurnal la „Pupa russa”, despre eterna poveste, extrem de periculoasă, a gândirii care are, în sine, ca scop, sinuciderea.