Volumul lui Silviu Reuţ nu se remarcă din punct de vedere estetic şi nici din perspectiva vânătorului de elemente culturale, surprinse printre rândurile ce descriu întâlnirea atâtor ţări. Se deosebeşte, de pildă, de jurnalul OYIBO (Ana Hogaş, Ionuţ Florea, Oyibo: 2 oameni, 1 motocicletă, 14 luni în Africa, Bucureşti, Humanitas, 2018), adus în discuţie în alte rânduri, deşi la bază au aceeaşi idee – un tur al mai multor ţări, chiar dacă pe alte continente şi cu mijloace diferite de transport. Dacă OYIBO este extrem de ofertant pentru exploratorul cultural şi toate micromonografiile spaţiilor traversate conţin valoroase perle de cultură şi civilizaţie, L’Chaim surprinde prin cu totul altceva. Fiindcă iniţial am abordat lectura din postura iscoditoare a vânătorului mai sus menţionat, dezamăgirea mea creştea proporţional cu numărul din ce în ce mai nesemnificativ de informaţii de natură să-mi satisfacă obişnuita curiozitate antropologică. Neputând nici să-mi mulţumesc latura de critic literar a personalităţii mele, m-am văzut curând în faţa întrebării: Ce rost are să continui această lectură?

În călătoria sa cu autostopul, autorul vorbeşte doar despre el. Momentul a fost revelator – traversările, spaţiile de trecere, imposibilitatea de a te opri pentru mai mult timp într-un loc căruia să încerci să îi descoperi particularităţile (pentru că în trecere nu sunt necesare decât câteva detalii care să ajute la facilitarea drumului, iar surprinderea micilor efecte estetice ori de diferenţă culturală ale locului este ceva suplimentar) creează nevoia unui spaţiu permanent în care să te afli. Spaţiul nu poate fi ancorat în lumea palpabilă, fiindcă ea e schimbătoare; şi atunci acest tip de călător, un fel de călător transversal, se întoarce la propia persoană, adăpostul pe care îl poartă mereu în sine. Întoarcerea la sine prin intermediul călătoriei, referită adeseori în literatură drept „călătorie iniţiatică”, cunoaşte, în fond, foarte puţine opriri şi, mai degrabă, o traversare continuă. Marile călătorii iniţiatice din literatură sunt marcate de mobilitate, de trecerea prin mai multe teritorii şi de neoprirea drumului.

Din această nouă perspectivă, putem urmări la Silviu Reuţ mai multe aspecte ce ţin de un subiect de cercetare abordat în mai multe rânduri, în trecut, în special de francezul Marc Augé: spaţiile antropologice de tranziţie care nu au îndeajuns de mare semnificaţie încât să fie considerate locuri. Sunt urmărite, de exemplu, interacţiunile în mijloacele de transport sau o gamă generoasă de comportamente în societatea actuală, aflată şi ea în continuă transformare. Jurnalul de faţă documentează o călătorie cu autostopul. Spaţiul maşinii nu poate fi considerat un loc, în termeni antropologici, dar, cu toate acestea, călătorul petrece acolo mai mult de şaizeci la sută din timp. Ce se întâmplă în acel loc? Are timpul petrecut acolo vreo semnificaţie? Ori putem să îl ignorăm, integrându-l într-o categorie a „somnului călătoriei”?. În acest spaţiu, în care legătura cu un reprezentant al unei culturi este mai apropiată decât într-un mijloc de transport în comun, se formulează idei, păreri personale, se povestesc întâmplări, se discută politică, se observă raportarea personală faţă de evenimente culturale locale etc.: „Mai departe, am făcut schimb de opinii despre Croaţia şi România, calitatea vieţii, oamenii, culturile. Despre genul ăsta de interacţiune încercasem să-i spun şi TIR-istului care mă lăsase în Karlovac, despre cum îmi plăcea să vorbesc cu localnicii despre viaţa lor, chiar dacă nu mereu întâlneam persoane cu care să pot purta astfel de dialoguri. Mi se pare important ca, atunci când mergi într-o ţară străină, să încerci să o vezi şi prin ochii celor care-şi duc zilele acolo.” (p. 64)

Într-o epocă în care antropologia se orientează spre studierea prezentului şi a aproapelui şi se distanţează de studierea civilizaţiilor îndepărtate, spaţial şi temporal, putem vorbi despre o îngustare a spaţiului cercetat. Cercetarea, care iniţial se făcea la un nivel atotcuprinzător, este redusă în zilele noastre la relaţiile simbolice dintre indivizi. Aşadar, locurile, caracterizate de istoricitate, relaţionalitate şi identitate (să ne gândim la comunităţile arhaice) se transformă, în mediul urban cu precădere, în spaţii de tranzit unde relaţiile sociale lipsesc sau sunt reduse la minimul interacţional. Se aplică, în asemenea cazuri, metode care înainte nici nu puteau fi luate în calcul de către marile teorii antropologice: i) observaţia (atenţie, nu observaţia participativă, care se aplică conform unor norme bine stabilite), ii) efortul interpretativ şi generarea de ipoteze multiple şi dinamice, iii) observarea comportamentului dramaturgic în societate (metoda goffmaniană, atât de aspru criticată de somităţile vremurilor sale) sau iv) interacţionismul simbolic (Blumer, 1969), metodă cu caracter exploratoriu, ce caută să descopere lucruri noi fără să aibă un anumit punct de plecare, ci numai ipoteza conform căreia societatea acţionează pur şi simplu şi se modifică permanent, iar informaţia vine spre cercetător, nu cercetătorul prestabileşte ce să analizeze. Interacţionismul simbolic este o metodă de cercetare pur postmodernă, din următorul punct de vedere: spaţiul postmodern de acţiune este difuz, fără limite bine definite, aflat în continuă negociere pentru zona de intimitate, care se obţine prin distanţare spaţială sau prin atitudine. Observarea acestor atitudini a avut loc întâmplător, ca un rezultat secundar ce apare în urma interacţionismului simbolic şi care oferă informaţii preţioase cu privire la comportamentul uman. O metodologie mai riguroasă nu ar fi atins niciodată aceste aspecte.

În plină criză postmodernă, Marc Augé a observat necesitatea reconfigurării conceptelor de timp şi spaţiu şi a încercat aceasta introducând un nou termen – supermodernitatea – ca alternativă pozitivă la postmodernitate. Discuţiile se deschid în jurul poziţiei omului ca individ social şi construct social în acelaşi timp. Conştient că se află la baza societăţii, omul supermodernităţii se autoînvesteşte cu puterea de a schimba totul în jurul său, pierzând din vedere că, totuşi, societatea îl formează pe el. Nu de puţine ori îl surprindem pe călătorul nostru încercând să schimbe moduri de vedere ale altor persoane, raportându-se la propriile valori: „ – Când văd oameni care sunt prinşi în mrejele societăţii, încerc să-i scutur şi să-i ajut să vadă că doar ei poartă responsabilitatea propriei vieţi, nu ceilalţi. Simt o tristeţe înfiorătoare când văd oameni frustraţi că nu fac tot ce şi-ar dori să facă, din cauză că nu-şi dau voie” (pp. 127-128). El devine, pe parcursul călătoriei sale cu autostopul, un fel de misionar al libertăţii, ce luptă să schimbe rânduiala din jurul său, crezând că el nu se supune niciunei reguli sociale.

Această dublă ipostază a fiinţei afectează şi percepţia despre spaţiu şi timp, care au devenit excesive. Dacă până acum aranjamentele spaţiale defineau identitatea unui grup, contemporaneitatea ne demonstrează că şi timpul deţine o astfel de putere. Postmodernitatea şi globalizarea au creat noi spaţii culturale în interiorul aceleiaşi civilizaţii, ceea ce a făcut ca antropologia să se reorienteze către interior, către propria cultură, care mai are încă atâtea elemente necunoscute, referitoare la aspecte ce ţin de contemporaneitate, deci de timp, cu modificările sale radicale şi agresive prin rapiditate. Timpul are, aşadar, proprietatea de a recartografia terenul de cercetare chiar în interiorul civilizaţiei mamă. Această schimbare de perspectivă a slăbit interesul pentru cercetarea exoticului şi l-a pus în aşteptare, până când aveau să-şi dea seama despre ceea ce se întâmplă în acest moment cu propria societate. În timp ce oamenii de ştiinţă insistă să găsească o explicaţie a modificării mentalităţilor, a noilor atitudini şi comportamente sociale etc., omul de rând optează tot mai des pentru călătorie. Postmodernitatea îi pune la dispoziţie individului mijloacele de deplasare mult superioare chiar şi trecutului imediat, pe de-o parte, iar pe de altă parte, îl determină să îşi ia pauze de la societatea riscului în care trăieşte, pauze în care încearcă să-şi vindece rănile provocate pentru ca apoi să se reîntoarcă în cadrul ei.

La trei ani de la întoarcerea în România, Silviu Reuţ recunoaşte că a citit numeroase alte jurnale de călătorie pentru a vedea în ce fel călătoriile îi schimbă pe autorii lor. Înţelegem, astfel, dacă nu era clar deja, că acesta a fost de la început scopul călătoriei cu autostopul – acela de autocunoaştere. În definitiv, destinaţia călătoriei nici nu conta, atât timp cât criteriul mobilităţii era îndeplinit. Cum l-a transformat călătoria?! I-a configurat teritoriul interior: „Au fost, deci, aproape trei ani în care doar eu mi-am ţinut companie, în mine, aproape trei ani în care doar eu m-am ţinut de mână” (p. 198).

Din astfel de „escapade” se nasc uneori jurnalele de călătorie, care ne păstrează conectaţi, printre altele, şi la ceea ce se mai întâmplă în cadrul altor civilizaţii, dar şi care, în cazul de faţă, ne surprind prin amploarea efectelor pe care percepţia schimbată despre spaţiu şi timp le are asupra omului. Individul, afectat de dezrădăcinare şi de lipsa sentimentului unui teritoriu personal, ancorat în tradiţie, cu reguli şi ritualuri, porneşte aparent într-o călătorie-manifest de libertate şi putere şi sfârşeşte căutând în subconştient un teritoriu care să-i accepte noile manifestări. Acest teritoriu devine custom made, nu poate fi tangibil ori cartografiat, dar îl poartă mereu în spinare, uneori şi ca pe o povară, fiindcă un astfel de teritoriu este pasibil de a fi bântuit de demoni mai tare decât orice alt loc tribal. Refugiul şi închisoarea alături de propriii demoni sunt două caracteristici interşanjabile ale lumii interioare.