Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Vremuri pentru mici revizuiri

        de Gabriel Coşoveanu

Să reflectăm puţin, că avem timp – şi ar trebui să ne găsim acel răgaz, oricum, şi în vremuri netulburate de vreo pandemie – asupra unor reflexe sociale vechi-noi, generatoare de prejudecăţi, de puseuri suprematiste şi, mai ales, de confuzie în ierarhizarea oamenilor. Or, constatăm, din nou, sub presiunea restriştii, că respectivii oameni sunt supuşi aceloraşi reguli ale naturii, indiferent de natura gonflată a ego-ului lor. Parcă ar fi cazul să readucem în discuţie o atitudine „revolut㔠astăzi, şi anume modestia, la nivel şi de specie, şi de individ, şi să suspectăm niţel un nevinovat termen precum ambiţie, ajuns, în cele mai multe contexte, de la cel educaţional şi artistic până la cel politic, să desemneze un fenomen cu esenţă de machiaverlâc, dacă nu cumva de paranoia (dominăm natura, o transformăm, inventăm mereu, „ne râdem” de epocile „primitive”, ce mai, evoluăm!). Prezenţa ambiţiei, dar în doze mari, ar scuza comportamentul unora care au făcut ablaţiune la anumite componente ale sufletului, neinteresându-i aspectul că, astfel, îşi sărăcesc, prin automutilare, practic, interiorul, care, la un popor aflat în legătură mai degrabă vagă cu lectura, era şi-aşa vulnerabil la ocuparea de către deităţile parvenirii, descrise, să zicem, în Ciocoii vechi şi noi. Ambiţiosului non-stop, care dispune, neîndoios, şi de o latură maladivă latentă, i-am spune şi autonom, adică unul marcat de complexul că ar putea fi debitor moral cuiva, sau material, în general chinuit de ideea că el e construcţia sa proprie şi nu ar trebui să mulţumească nimănui pentru că s-a cocoţat pe undeva, de unde poate să comande. El crede cu tărie că are talent în leadership şi, cu vârsta, devine locuit de impresia maniacală că are întotdeauna dreptate. De unde rezultă că ambiţiosul, ca om unidimensional, cu un singur program de viaţă, acela de tip Rastignac, rămâne rece când aude de morală. E, pentru el, un concept care, în loc să ajute, cum ne promit literatura sapienţială şi modelele religioase, mai mult încurcă planurile de autopropulsare.

Principala faiblesse a poveştii cu autonomia explicabilă prin parametrul talent e de găsit, cred acum, după o primă etapă a vieţii de profesor-critic, în consistenţa ei morală. Că sănătatea intelectuală a unui individ sau a unei comunităţi, de exemplu universitare, derivă direct din sănătatea moral㠖 iată o conjectură care îi lasă reci pe interpretanţii absorbiţi de gândul afilierii la o şcoală sau alta (la modă, evident). După cum nu alertează pe aproape nimeni că proeminenta figură X nu are în casă Bach, Mozart ori Mahler, sau nu îi agreează, pe motiv că muzica e alogon. De asemenea, nu prea contează că reputatul/ temutul Y e afon, lipsit de simţul culorii şi opac la eleganţă (nu vestimentară, ci a vieţii). Astfel de ipochimeni funcţionează însă ca autonomi, potrivit logicii pernicioase în care ruptului în fund sau alcoolicului milog i se iartă păcatele întrucât ei ar fi geniali într-ale scrisului, adică talentaţi. Adic㠖 să continuăm ad nauseam – autonomi în micul lor castel edificat, orişicât, prin portanţa socială a unui grup.

Înclin să folosesc o sintagmă a lui Allan Bloom pentru tartufferia din jurul autonomiei ce-şi râde de morală: lack of wholeness. În virtutea acestei perspective întregitoare, fără de care mintea umană se închide, înţeleg, aşadar, să girez o demonstraţie „slab scrisă”, dar coerentă, responsabilă (vreau să zic: natural îngrijorată) semnată Gadamer, în raport cu un text spumos-paradoxal aparţinând lui Rorty. Există gânditori în a căror gaya scienza nu încape vreun Inferno. În veselia globalistă iscată, unii găsesc normal faptul că, „ingenios”, feeriile shakespeariene devin subiect de curs opţional la aceeaşi latitudine cu filmuleţele Merry Melodies. Da, în afară de noţiuni precum deontologia profesională, morală, political correctness ori sistem de coduri/ protocoale, desueta virtute, în crinolină, cu obiceiurile ei de salon, îşi cere drepturile fireşti. Am avea la îndemână posibilitatea de a evoca onoarea, dar prea este incitantă discuţia – cu suport ideatic postmodern şi cu instrumentar cartezian – iscată într-o lume plasată after virtue. Ce ar mai putea însemna, azi, virtutea? Mă refer, în speţă, la şansa implementării ei în uzul noninstrumental al raţiunii. Pentru că, la o adică, îi dăm dreptate lui Noica, neobosit în a repeta că filosoful îi explică omului de ştiinţă (care are raison d’ętre instrumental) ceea ce face el cu adevărat. Apoi, fac abstracţie de sfera interpretării canonice a virtuţii, pentru a contura, dacă vreţi empiric, câteva exemple în care strălucesc intelectuali vivace şi amorali.

Un prim exemplu de procedură critică malonest㠖 voluntară sau nu – îl identific în ignorarea vectorului pedagogic, indiferent că e vorba de recenzie, studiu sau macroeseu. Apelez la sensul înalt platonician, după care orice gândire valabilă sfârşeşte într-o pedagogie. A scrie doar pentru confraţi sau jurii şi, mai mult, a-ţi face un titlu de glorie din palmaresul confecţionat doar prin deambulările în zona puternicilor zilei este a aduce pietre pentru templul tău, fără să fii Blaga. Sunt critici care nu ar izbuti în ruptul capului să modereze o întrunire de cenaclu studenţesc. Le deplâng contraperformanţa; pe de altă parte, nu-i stimez în mod particular. Nu s-au antrenat pentru asta, iar absenţa flexibilităţii – ca şi absenţa putinţei de a te mira în faţa găselniţelor unui anonim în domeniu cum e studentul boboc – nu prea are tangenţă cu virtutea.

Când criticul îşi afişeaz㠖 şi cu asta trec la al doilea exemplu – cu o emfază dobândită sub reflectoare (ceauşiste au ba, totuna), mefienţa în faţa elitismului, susţinând, ritos-ipocrit, că el nu e decât un om oarecare, atunci găsesc că lucrurile derapează în pur populism. Diferenţa faţă de praxis-ul politicianist este doar de ordinul rafinamentului retoric. Cum adică, să nu existe trepte ale competenţei dublate de virtute, iar pe cea mai înaltă să n-o putem numi, liniştiţi, elită? Pe cine ar deranja această configurare a straturilor, cu reguli ale jocului şi arme la vedere? Pe mulţi, vezi bine. Risc să afirm că aceia ce nu-şi pot pune în acord prestaţia din agora cu aceea instituţională constituie grosul grupării elitofobe. De bună seamă că, subliminal, ceva îţi şopteşte (mai bine spus – te zgândără) că starea abjectă în care ai plonjat, din slăbiciune şi lăcomie, în cârciumă, nu te recomandă drept un autocenzurant al poftelor. Adică drept un virtuos. Să ne înţelegem: nu e în chestie angelologia. E doar o pedală în plus a unora, care-ţi permite, spre pildă, să baţi în retragere când nu ai dreptate, să-ţi ceri scuze după ce acuzi fără temei, să-ţi onorezi maeştrii (pe care îi are oricine, chiar dacă nu recunoaşte).

Materia celui de-al treilea exemplu de parti-pris suspect, dacă nu propagator de vicii, e una delicată, bogată în esenţe inflamabile. Se consideră de la sine înţeles că omul e una, opera lui – altceva. Că frumuseţea moral㠖 virtute, dacă vrem – ar ţine de un plan mai degrabă dezirabil, cvasinepământean, în vreme ce frumosul estetic reprezintă ceva palpabil, chiar uşor demonstrabil. Poate că ar trebui să medităm mai mult pe marginea inflaţiei de superlative din revistele noastre. Nu cumva destule texte laudative, ori doar sec-descriptive, sunt exerciţii de autogratulare? De celebrare a unui mecanism suficient rodat pentru produse onorabile, totuşi un simplu mecanism, orientat, cum să spun, spre omologarea socială? Iar istoria ne învaţă că voinţa de omologare socială, doar ea, nu prezintă diferenţe mari în raport cu voinţa de putere. Anything goes, în viziunea lor, mai puţin sensibilitatea expusă ca atare, noninstrumental, nonlucrativ. În acest punct al discuţiei, mă limitez să observ că talentul, fără o brumă de credinţă în valori transliterare, îmi trezeşte, ca noţiune, suspiciunea celui propulsat de comunitate în faţa autonomului ce-şi zice, în loc de Superman, şi lup singuratic. Dar un lup singuratic – fie şi laureat – fără Dumnezeu, nu cred că e vreun lucru mare (vorba lui Cantemir). Ci, mai degrabă, o struţocămilă actualizată.

© 2007 Revista Ramuri