Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Politica şi poezia

        de Adrian Popescu

Trei fundaţii au pregătit la Cluj momentul evocării lui Corneliu Coposu în calitatea sa de autor de versuri. Este vorba despre Fundaţia Academia Civică şi poeta Ana Blandiana, cea care a avut iniţiativa publicării manuscrisului redactat de omul politic, la nu mai puţin de şaptesprezece ani după ieşirea lui din închisoare, despre Fundaţia Corneliu Coposu, condusă de cel care i-a fost şef de cabinet, Ion-Andrei Gherasim, nepotul cunoscutului PNŢ-ist Ilie Lazăr, şi despre Fundaţia Cardinal Iuliu Hossu, avându-l preşedinte pe Gelu Hossu. Versurile tipărite recent nu trebuie considerate drept expresii estetice ale modernismului, ne avertiza, într-un „Cuvânt-înainte”, poeta amintită. Pe bună dreptate, observa ea, ele se cer apreciate în contextul detenţiei îndelungate a demnului om politic, privat nu numai de creion şi hârtie, dar şi total izolat de ceilalţi deţinuţi politici de la Râmnicu Sărat sau Piteşti.

Credinţa a fost pentru marele om politic, format în Blajul caracterelor ferme, armura care l-a ferit de orice compromisuri morale, nu de loviturile destinului său eroic. Aminteam, de asemenea, cu alt prilej, că psihologul vienez Victor E. Frankl, analizând comportamentul celor închişi în lagăr, ca el, sau în alte forme ale lipsirii de libertate, afirma că deţinuţii supravieţuiesc cu atât mai uşor cu cât au un bagaj mai bogat de informaţii culturale. O cultură deplin asimilată, lecturile fundamentale, reverberarea în memorie a marilor romane sau poeme te salvează din lâncezeala, descurajarea sau chiar disperarea din celulă sau baracă. Credinţa era pe primul loc, dar cultura umanistă le oferă un ajutor nepreţuit în aceste încercări din iadul detenţiei, unde le este deseori lezată umanitatea cea mai profundă. „Robii”, cum se autodenumeau episcopii greco-catolici, aflaţi în celule şi ei, asemeni oamenilor politici, se rugau ore întregi pe ascuns. Laicii, la fel, probabil, dar se considerau, în plus (erau consideraţi) norocoşi dacă ştiau un număr apreciabil de poezii din memorie. Rugăciunea şi poezia se îngemănau frecvent în închisorile comuniste din România. Regretatul episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, George Guţiu, de pildă, ştia să recite numeroase poezii clasice, mai ales din Eminescu, Goga şi Coşbuc.

Dar cel mai important lucru mi se pare faptul că profesorul vienez nu menţionează obiceiul, propriu închisorilor româneşti, ca deţinuţii politici să compună, în detenţie, poezie. Mai mult sau mai puţin valoroasă artistic, adunată în antologii cunoscute, reprezintă un fenomen românesc unic poate în Europa. Din această familie de spirite, pentru care poezia e un mod de a rezista condiţiilor inumane de izolare, de umilinţă, de teroare fizică, face parte şi Seniorul. Nu are ambiţii de poet propriu-zis, nici nu a intenţionat să-şi publicele textele gândite acolo, probabil cu ochii în tavan, sau fixând albul pereţilor, nălucind compensatoriu imagini din viaţa de dinainte. Dar ziaristul care a fost, tânăr, un condei alert la ziarul interbelic Vremea nouă, are poate în el însuşi plăcerea şi darul de a scrie. Titlurile volumului Poeme, pe care-l analizăm, nu sunt toate egale, desigur, de pildă, poezia Rugă, din 1961, are ceva definitiv, cristalin, o concentrare aforistică, ce îşi convinge imediat cititorul prin încărcătura sa afectiv-meditativă, dureros de percutantă. Simţi că imaginile vin, firesc, din străfundurile unei conştiinţe morale. Surorilor sau Pastel au inflexiunile nostalgice provocate de amintirea vremurilor trecute, încât îţi vine să murmuri versurile danteşti, parcă, „nessun maggior dolore che ricordarsi del tempo felice nella miseria”...

Doxologie, un amplu poem, devine, practic, elogiul simplităţii maxime, autorul preluând, după părerea mea, o influenţă franciscană, o sugestie franciscană. Austerele vrăbii cu veşmântul lor cenuşiu sunt recomandate, pentru modestia lor, fraţilor săi franciscani de însuşi Sfântul din Assisi. Poezia Doxologie devine, astfel, nu lauda celor supreme, cum spune titlul grav, ci, dimpotrivă, a celor modeste. Ca exemplu de afirmare a unei viguroase încrederi în destinul neamului, dincolo de momentele tragice din istoria lui, ne apare poezia Decebal, care poate fi de unii considerată, azi, retorică, aplicându-i criterii strict estetice. Numai că autorul nu a avut vreodată idealul originalităţii, nici pe acela de poet, scriind versuri în infernul din închisorile comuniste. Corneliu Coposu a compus versuri pentru a rezista psihic.

Intelectual interbelic onest, loial, curajos, el s-a format, aminteam, în ambianţa Blajului religios şi cultural, al cărui merit istoric îl reaminteşte cu talent evocator în faţa unor absolvenţi, la un moment aniversar. Corneliu Coposu ne întăreşte şi prin aceste pagini impresia de verticalitate etică în politica românească, de om cult, nuanţat, integru, care respectă valorile, respectându-se pe sine însuşi.

© 2007 Revista Ramuri