Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Despre intimitate şi simulacrele ei

        de Gabriel Nedelea

Am remarcat printre cititorii ocazionali sau aflaţi la început, inclusiv printre studenţi, nu mai vorbesc de semidocţii pătrunşi de fiorul/ importanţa (/ escatologia) culturii înalte, o falsă pudoare în faţa cărţii, în general, şi a literaturii, în particular, pudoare care duce la o judecată cvasi-etică, intransigentă, mimând, grotesc, conservatorismul. Am crezut, dintotdeauna, că literatura are şi un rol dezinhibator şi că în solitudinea lecturii poţi conştientiza cum dialogul tău interior îl întâlneşte pe al celuilalt, fără scrupule inutile, fără cenzură, într-o libertate de care n-ar trebui să ne ruşinăm.

Reeditarea romanului Băgău de Ioana Bradea, după şaisprezece ani de la apariţie, mi-a dat prilejul să probez din nou această impresie. Rezultatul este acelaşi. Aşteptările apriorice de la Carte continuă să influenţeze şi să inhibe lectura. Întocmai cum scrie Tania Radu pe coperta a IV-a a recentei ediţii, „cartea tinerei prozatoare a făcut un salt disperat, prin care a reuşit să corecteze căznitul şi – până acum – tristul efort de deblocare a tabuurilor limbajului literar...”. Această detabuizare loveşte din plin în unele dintre miturile cărţii şi ale literaturii înalte.

Atât titlul, Băgău, cât şi începutul, „sunt o doamnă, ce pula mea”, fără îndoială că intrigă, asumând o vulgaritate care, în general, se lasă greu „estetizată”. Însă alerteţea şi acurateţea cu care romanciera redă gândurile personajului principal, Andreea – tânără studentă, venită din provincie, ce lucrează la un call center cu linie erotic㠖, te prinde pe nesimţite, trebuind să-i recunoşti, destul de repede, nu numai naturaleţea, dar şi poeticitatea instrumentată cu acel firesc din care se năştea, la începutul mileniului, autenticismul douămiist autohton.

Oralitatea inventiv şi original reprodusă, schimbările bruşte de planuri, polifoniile, dexteritatea inserţiei viselor şi a momentelor de reverie, reziduurile narative preluate din convorbirile telefonice, subtilul substrat livresc – ca o pânză freatică, dialogurile în grup dovedesc, în fond, că Ioana Bradea îndrăzneşte, cu un succes indiscutabil, la nivelul tehnicii narative cel puţin la fel de mult ca la nivel lexical.

Despre intimitate şi simulacrele intimităţii este, înainte de toate, acest roman. Rememorarea relaţiei cu Marius, din perspectiva Andreei, oferă o splendidă descoperire a corporalităţii, cu o trăire pe care numai limbajul aparent brut o putea exprima. Jocurile erotice, despărţirea, amintirile se topesc într-o pastă narativă omogenă, fără cocoloaşe, bine întinsă, cu lumini şi umbre întotdeauna bine controlate: „de fapt nu-s foarte sigură că era vocea lui, nici nu mai ştiu dacă îl visez într-adevăr sau când anume îl visez, se derulează doar secvenţe de imagini care se leagă într-un fel de figura lui – un spot publicitar subliminal în jurul căruia se construieşte restul, un fel de infrastructură mi-e Marius ca un embrion ca un blestem parcă ar trăi în mine, ca un virus sau un gândac – am antene de sub pământ îţi fac implant de microbi în vene te distrug din rădăciini maică-ta ţi-a spus să nu deschizi la străini sunt criminaaal de m-ar vedea shogun ar face ochii mari cum omor zece negri mititei cu pâine şi muştar – parcă de două ori ar trebui să trăiesc, o dată pentru el, o dată pentru mine – atâta transparenţă, atâta transluciditate şi atâta amar de coşmar al duplicităţii sau cum naiba era poezia aia?”. Din astfel de secvenţe narative e compusă cartea, episoade de respiraţie amplă, sfidând frazarea obişnuită, dar fără insolitări de dragul efectului.

La polul opus, simulacrele intimităţii se zămislesc din discuţiile telefonice cu clienţii, comentariile nefiind exclusiv din sfera sexualului, căpătând, uneori, caracter de terapie, în care fel şi fel de indivizi îşi exhibă frustrările, se iluzionează, fug de singurătate şi înjură. Un concurs important în construirea acestor simulacre îl au discuţiile cu colegele de job, extrovertite, de o vulgaritate viu colorată, barocă, şi un complex registru stilistic, ludic, uneori cu umor, ironice. Preponderent nocturne, în spaţiul închis al biroului plasat într-un apartament, sunt excepţionale scenele epilatului în grup, cu penseta, şi cea a datului în cărţi, acompaniate cu sfaturi de viaţă, cu mărturii şi bârfe. Cea din urmă are ca verdict, dat de Andreea, „cu pizda şi cărţile de joc stăpânesc ele lumea de fapt”. Multe dintre personaje nu trec de stadiul de contururi, fiind introduse doar pentru a face atmosferă, cum sunt majoritatea acestor colege, strânse în acelaşi loc doar pe criteriul câştigării existenţei. Diferenţele dintre ele generează momente savuroase, cum este cel din timpul epilatului, când „Silvia îşi aduce aminte de lucrarea ei de licenţă, îşi lasă o clipă penseta lângă scrumier㔠şi i se adresează Andreei: „ai cumva Kant acasă?/ aici la Bucureşti nu, la Bistriţa doar... da’ s-ar putea să găsesc şi aici la un prieten./ ce pula mea e ăla? se bagă şi Corina în discuţie şi mai trage un fum din ţigara nu ştiu cui lăsată în scrumieră. rămâne o dungă groasă de ruj pe mucul ţigării, Silvia se uită la ea cu drag şi izbucneşte în râs şi râde până se îneacă în fumul ţigării, daţi-mi repede o gură de apă minerală că mor!/ ce-ai fă?! ce râzi aşa ca broasca la barieră? poate găsesc şi eu pe-acasă dacă îmi zici ce dracu e ăla...”. Sigur, mai spumoase sunt pasajele cu epilatul propriu-zis, însă n-am să le stric prin citate izolate.

Andreea opune, totuşi, rezistenţă exhibării din jurul său. Se retrage pe balconul sediului, unde fumează mult şi des (maniacal chiar), îşi reia gândurile, preia telefoane, improvizează scenarii, de o vulgaritate întotdeauna bine condusă în scris de autoare, de unde sentimentul permanent de autenticitate şi de confort, sentimentul că nimic nu se întâmpl㠄ca-n literatură”. Într-una din nopţi, spre exemplu, femeile de la birou încep să-şi vorbească despre viaţa sexuală, şi după ce exclamă, în gând, „pizdă şi circ”, rezumându-şi inclusiv fişa postului de la serviciu, se simte încolţită şi apare acea cenzură care-o ţine departe de simulacrele grosiere ale grupului: „penibilă tre’ să fi fost vocea iubiţelului ei în momentele alea sau jalnică şi ea cum poate să povestească aşa ceva fraaate?!, coţofana dracului, cum să dezvăluie rugăciunea iubitului ei [pentru sex oral] aşa fără niciun pic de jenă în miezul nopţii tocmai când îmi descoperă fetele privirea ghemuită în scaun agăţată de nişte ochi aproape speriaţi – ce ai, Andreea? te-am emoţionat? izbucnesc toate în hohote superioare, roşesc instantaneu şi ies pe balcon să fumez o ţigară, anumite lucruri chiar n-ar trebui scoase la iveală, şi-a pierdut lumea asta orice noţiune de sacru, zău aşa, îţi vine s-o iei prin păduri cântând sau să te întorci într-un ev mediu fără cuvinte (...)”. Apoi, instantaneu, fără niciun moment de trecere, intră amintirea primului său sex oral, cu acelaşi Marius, într-un alt registru, aproape pudic, accesând acea intimitate reală pe care o invocam în titlu, afectată şi contaminată însă de condiţia rememorării.

I se activează, în astfel de momente, şi anticorpii dobândiţi cultural, însă reacţiile sale se articulează în dialogul interior şi numai o parte ies la suprafaţă. Ocupaţia o obligă, totuşi, să inventeze poveşti rudimentare, să-i ţină pe cei care sună cât mai mult în telefon, să-i satisfacă sexual doar prin discurs, „de unde rezultă că mare e puterea cuvântului într-adevăr, atât de mare încât de cele mai multe ori habar nu avem”. Astfel, vorbeşte implicit şi despre puterea literaturii, despre capacitatea de a crea realităţi compensatorii, refugii, scenarii prin care să fie anulată singurătatea, să fie întreţinute naraţiunile despre lume. Pe cât de primitive, pe atât de concret sunt orientate poveştile, în care îşi fac loc uneori şi reflecţii ce relevă preocuparea Andreei pentru literatură. În timpul unui apel în care interlocutorul nu scoate niciun sunet pentru multă vreme, ea trece de la replicile şi narările stereotipice la incursiuni livreşti, amintind, între altele, de romanele lui Milan Kundera – referinţă recurentă de-a lungul cărţii. Mai mult, anterior vorbise despre modul de raportare literară la trecut („cum dracu’ e posibil să-ţi violezi trecutul...?/ păi l-ai violat deja prin simplul fapt că el este terminat, da’ tu te încăpăţânezi să-l tot fuţi la creier, nu crezi? deşi în fond fuţi ceva inexistent – un spaţiu virtual şi gol, cum ziceam, o fantasmă”) şi despre poezie, pentru ca acum să vorbească despre experienţa lecturii: „ai observat câte feluri de lecturi ni se întâmplă în viaţa asta?! lecturi isterice, limpezitoare, lecturi cu zâmbetul pe buze pe gânduri călare, lecturi viscerale, înspăimântate, crispate, înfrigurate, pasionate, zgribulite, năucitoare, repezite, rezistente, opace, liniştite, târâtoare (...)”.

Viscerală şi pasionată, dar mai ales dezinhibatoare poate fi şi lectura romanului Ioanei Bradea. Mi-ar fi plăcut să văd un film după Băgău în regia lui Bernardo Bertolucci. Marele regizor ar fi avut cu ce şi ar fi avut de unde.

© 2007 Revista Ramuri