Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Viaţa lui Bocăncea

        de Florin Oncescu

După divorţ, Tia s-a întors la casa părinţilor împreună cu cei trei copii ai ei. Acolo, factorul decident era şi a continuat să fie bunica lui Sorin. Bunica a avut mare grijă de fetele Tiei, pentru că erau ascultătoare şi silitoare la şcoală. Mitică, cel mai mic dintre copii, n-a fost nici una, nici alta. Din când în când, bunica îl altoia, iar el fugea la casa lui taică-su, care se recăsătorise şi mai făcuse doi băieţi cu noua nevastă. A sfârşit-o prin a sta mai mult pe-acolo.

Fetele au făcut şcoală, au urmat amândouă liceul pedagogic din Câmpulung, ai cărui elevi fuseseră cândva, pe vremea când se numea „şcoala normală”, şi cei doi fraţi ai Tiei. Una dintre fete a ajuns educatoare, cealaltă a făcut şi institutul pedagogic de trei ani şi a ajuns profesoară. S-au căsătorit şi au profesat amândouă în satele dimprejur.

Mitică s-a dus la armată la 17 ani, pe când era cam firav, iar când a venit în prima permisie a impresionat satul cu bocancii lui uriaşi, alegându-se cu porecla Bocăncea, care l-a urmărit toată viaţa. Mai târziu, când rubedenii de la oraş voiau să trimită familiei lui câte o carte poştală, ştiau că, pentru siguranţa livrării, ea trebuia adresată lui Mitică Bocăncea.

În armată, Mitică a învăţat şoferia. Întors în sat după eliberare, a început să lucreze ca tractorist la CAP-ul comunei vecine, înainte de a continua ca şofer de camion la exploatarea forestieră. Tatăl lui murise, iar Mitică, în loc să se ducă să locuiască cu mama vitregă şi cu cei doi fraţi ai lui, a preferat să-şi găsească adăpost în gospodăria bunicilor, alături de Tia, mama lui.

Bunicii aveau pe-atunci trei case. Aveau una nouă, în care locuiau ei, construită în locul alteia, la începutul anilor ’60, după plecarea fetelor Tiei. Casă cu trei odăi, cu bucătărie, mansardă, pivniţă şi-o cămară. Mai aveau casa veche, construită în 1933, conform înscrisului de pe zidul dinspre drum, pe când tatăl lui Sorin avea 7 ani şi mergea la şcoala primară din sat, Tia avea 11 şi îşi încheiase instrucţia şcolară, iar fratele lor cel mare avea 15 ori 16 ani şi încă era elev internist la şcoala normală de la Câmpulung. Casa veche avea două odăi, una cu mobilier vechi şi cu poze de familie, alta cu dublă funcţionalitate, de cameră de zi şi de bucătărie. În fine, a treia casă era una cu etaj, însă fără să fie mai spaţioasă decât casa veche, pentru că avea doar două odăi, amândouă la etaj, parterul fiind ocupat, în mod surprinzător, de un fânar. În cele mai vechi amintiri ale lui Sorin, Tia locuia în casa veche, în timp ce Mitică locuia în casa cu etaj. Casa Tiei şi casa bunicilor împărţeau o curte şi o poartă spre stradă. Casa devenită a lui Mitică le avea
pe ale ei.

Mitică era un rebel. Din primul lui salariu de tractorist şi-a luat un mic radio portabil, spre marea nemulţumire a bunicii, care l-ar fi vrut mai chibzuit. Trecut repede de pe tractor pe camion, a împodobit bordul maşinii cu un înscris mobilizator, adresat tinerelor care făceau autostopul între sat şi exploatarea forestieră: „Fumatul interzis, sărutul obligatoriu!”. În plus, Mitică a găsit repede în ţuică un prieten de nădejde. În acei ani, între întoarcerea din armată şi căsătoria lui cu Dorina, Mitică a cunoscut perioade în care nu-i era îngăduit să treacă gardul care despărţea curtea casei Tiei, devenită a lui, de curtea casei bunicilor. Sorin era elev în şcoala primară pe-atunci şi stătea la bunici cam o lună în fiecare vacanţă de vară. În câte-un an, aproape că nu-l vedea pe Mitică. Odată o auzise pe bunică-sa spunând – ori, poate, doar auzise că bunică-sa ar fi spus – că nu-l mai primeşte pe „măgar” prin curte, pentru c㠄ăla” ar fi fost în stare să îi omoare.

Dealurile care-l mărgineau nu lăsau loc la mari suprafeţe cultivabile, aşa că satul a fost ocolit de cooperativizare în anii comunismului. Sătenii aveau livezi cu pruni lângă case şi butii mari, pentru pus prunele la fermentat, sub şoproane. Mai aveau şi butoaie pentru păstrat ţuica, prevăzute cu ţoiuri legate cu sfoară, în pivniţe. Toamna târziu duceau borhotul din butii la povarnă şi aduceau de-acolo ţuica. Oamenii cumpătaţi beau seară de seară, la o vorbă, câte unul ori două ţoiuri, pentru sănătate. Sorin îşi amintea cum bunica lui l-a tratat chiar şi pe el cu un ţoi de ţuică lângă butoi, iar bunica a murit pe când Sorin încă nu împlinise 12 ani! Însă oamenii nechibzuiţi beau mai multe, îşi terminau producţia de ţuică prin martie-aprilie, apoi mai cumpărau de la alţii. Mitică a ajuns un gospodar care mereu era nevoit să mai cumpere ţuică de la alţii.

Arma Dorinei, soţia lui Mitică, era tăcerea. După serile în care Mitică se îmbăta şi făcea scandal, urmau zile în care Dorina nu-i vorbea. Ieşit din mahmureală, Mitică încerca să-i intre în voie. „Tu să te duci să vorbeşte cu porcul, nu cu mine!” i-a spus Dorina, într-o astfel de zi. În seara care a urmat, Mitică a luat o plapumă din casă şi s-a dus să doarmă în cocina porcului.

La începutul anilor ’80, Mitică a fost şofer la Canal, în Dobrogea. A urmat perioada tulbure din viaţa lui, în care a avut carnetul auto suspendat de câteva ori, mereu din cauza băuturii, până când l-a pierdut cu totul. Şi-a găsit de lucru ca paznic, mai întâi la un depozit de combustibil de pe şoseaua Piteşti - Câmpulung, apoi la exploatarea auriferă din marginea comunei. Avea o Dacie, pe care acum o conducea numai pe drumurile laterale, neasfaltate. O conducea şi când era atât de beat încât nu s-ar fi putut deplasa pe picioarele lui, mai ales după lăsarea întunericului. Avansa extrem de lent, câte-un om al satului mergând spre casă îl saluta şi i-o lua înainte. Uneori avea ghinionul să-i iasă în drum poliţistul satului. În loc să-i promită că-l cinsteşte, îl înjura, până când era să se aleagă cu dosar penal. A scăpat plătind, apoi a renunţat definitiv la ideea de a mai învârti volanul unei maşini. Dacia lui a început să ruginească sub un şopron, până când şi-a găsit o nouă utilitate, de cuşcă a câinelui Lăbuş, a unei succesiuni de câini, de fapt, toţi botezaţi Lăbuş de Mitică.

După moartea bunicilor şi a tatălui lui Sorin, cele două case ale bunicilor şi terenul lor au fost moştenite de Sorin şi mama lui. Vechea casă cu etaj şi terenul ei au fost moştenite de Tia, care le-a cedat cu acte lui Mitică, ea mutându-se la una dintre fete. Când s-a însurat cu Dorina, Mitică a pus jos casa cu etaj şi a ridicat o alta, mai departe de drum, fără etaj, dar mai spaţioasă. Pe când cei doi băieţi ai lor creşteau, au mai construit o casă, plus o clădire care adăpostea o bucătărie largă, în care se putea şi dormi, şi o altă încăpere, folosită la depozitat şi la pregătit hrana animalelor.

Pe la 55 de ani, Mitică a reuşit să se pensioneze medical, pensionarea medicală fiind văzută ca o reuşită în acea vreme şi în acel loc, iar de atunci s-a dedicat gospodăritului. Avea de hrănit porci, găini, o vacă, un taur, câte-un viţel. Avea terenuri de cultivat, pruni de îngrijit, iarbă de cosit. Mai muncea şi pentru câte o familie de orăşeni cu casă în sat. Le mai repara câte un gard, le cosea iarba, le săpa grădina. Duminicile şi în zilele de sărbătoare juca table cu cumnatul ţârcovnic, soţul sorei Dorinei. Mitică ţinea un carnet în care trecea datele cu adevărat importante, morţi, naşteri, botezuri, căsătorii ale celor care contau pentru el, de care Sorin a aflat când s-au contrazis pe tema anului în care îi murise lui tatăl.

Fiul cel mic s-a însurat şi a plecat cu aleasa la Bucureşti, fiul cel mare s-a însurat şi s-a instalat cu nevasta în casa mai nouă. Mitică şi Dorina s-au ales cu doi nepoţi, câte unul dinspre fiecare fiu. Au încetat să se mai ducă la nunţile din sat, lăsându-se reprezentaţi la ele de familia tânără din gospodărie.

Sorin îl vedea pe Mitică o dată pe an, când venea din Canada. De obicei trecea prin sat însoţit de mama lui. După moartea ei, trecea mai mult singur, doar în ultimii ani a venit însoţit de Cristina. Îi aducea lui Mitică ţigări Colt Mild luate din Canada şi bere luată de la un supermarket din Piteşti. Mitică aproape se lăsase de băut şi prinsese gustul băuturilor dulci şi gazoase, la pet-uri de doi litri, dar încă aprecia gustul berii. După ce Sorin s-a lăsat de fumat, n-a mai adus ţigări din Canada, le cumpăra de la o benzinărie, în drum spre sat.

În ultimii ani, Dorina şi nora nu-şi mai vorbeau, conflictul îi prinsese şi pe cei doi bărbaţi din ogradă, Mitică şi fiul lui cel mare. Ca să-şi primenească gândurile, Mitică s-a dedicat în exces creşterii animalelor, spre disperarea Dorinei. Creştea mai mulţi porci decât aveau nevoie ori ar fi putut să vândă cu profit, iar după ce vaca, prea bătrână, a fost dată la tăiere, a umblat înnebunit să cumpere o alta.

Cu vreo 5-6 ani în urmă, cam în vremea în care a murit Tia, la 92 de ani, Mitică şi Sorin au avut, pentru prima oară, acest schimb de replici:

„Cum mai stai cu sănătatea, domnu’ Popescu?”

„Bine.”

„Fără medicamente?”

„Fără.”

„Aşa-i bine! Şi eu la fel.”

Mitică avea cu 11 ani mai mult ca Sorin, dar i s-a adresat dintotdeauna cu „domnu’ Popescu”, ori, cel puţin, din vremea acelor amintiri ale lui Sorin cu vărul lui care avea interdicţie să intre în curtea bunicilor. Pronunţa „domnu’ Popescu” cu ironie blândă.

Schimbul de replici s-a repetat identic la întâlnirile care au urmat, cu excepţia celei care s-a dovedit a fi cea din urmă, petrecută într-o după-amiază de iulie a anului trecut, an în care Mitică a împlinit 70 de ani.

Mitică n-a mai adus vorba de medicamente. Fusese internat vreo două săptămâni, în urma unor complicaţii legate de diabet, şi lua destule acum. Au stat împreună în bucătăria fostei case a bunicilor, devenită a lui Sorin şi rămasă nelocuită. Au băut câte-o bere din pachetul de şase adus de Sorin. Cristina s-a dus prin livadă, ca să culeagă zmeură din tufele crescute de-a lungul gardului. Dorina era plecată la Bucureşti, unde stătuse majoritatea timpului în ultimii 2-3 ani, ca să aibă grijă de nepotul de-acolo. Fiul cel mare era la serviciu, lucra la o companie care producea piese pentru Dacia, nora şi nepotul de-aici se adăposteau de căldură în casa lor. Au vorbit de lucruri practice. Mitică îi plătise impozitul pe casă şi teren, Sorin l-a întrebat cât are să-i dea.

„Nimic”.

„Deci, rămân dator?”

„Nu-mi rămâi dator, domnu’ Popescu. Suntem chit!”

Înţelegerea nerostită era că plata impozitului compensa folosirea livezii şi a curţii şi a acareturilor din ogradă. Mitică s-a îndreptat apoi spre curtea lui. Peste vreo oră, când Sorin şi Cristina s-au dus să-şi ia la revedere de la toţi, pe Mitică l-au găsit lungit în patul din bucătăria mare. Îl lovise somnul, după bere. S-a ridicat şi i-a condus până în stradă.Ca de fiecare dată, în timp ce Sorin apăsa pe pedala de acceleraţie a maşinii închiriate, şi-au făcut cu mâna.

© 2007 Revista Ramuri